La Gaudeamus, invitatul special a fost, în acest an, nu o țară, ci Uniunea Europeană. Am avut plăcerea să organizez și să moderez, la standul UE, o dezbatere despre meseriile cărții. Premisa a fost simplă: e ușor să ne lamentăm că „stăm prost“; dar pe drumul cărții de la autor spre cititor există niște oameni concreți, cu probleme concrete, despre care nu prea se vorbește: editorul, traducătorul, agentul literar, librarul, omul de la PR și alții. Așa că i-am invitat la discuție pe Simona Kessler (fost redactor la Editura Meridiane, în prezent agent literar la Simona Kessler International Copyright Agency), Oana Boca-Stănescu (fost director de comunicare la Polirom, acum manager cultural, Headsome Communication), Radu Paraschivescu (scriitor, traducător, editor la Humanitas), Mihai Mitrică (director executiv, Asociația Editorilor din România).

Profesioniștii care „pun cartea în mîi­nile cititorului“ sînt mai degrabă ne­cu­nos­cuți. Agentul literar, de pildă, este o meserie despre care nu se știe mare lucru în România...

Simona Kessler: Meseria de agent literar este de sorginte anglo-saxonă și vine de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. În Europa continentală, agenții nu sînt foarte răspîndiți și sînt de dată mai recentă. La noi, autorii de obicei tratează direct cu editurile. Eu mă ocup de vînzarea de drepturi de traducere, reprezentînd edituri și agenții străine. La noi, autorul se confruntă direct cu editura și dorința lui fierbinte este de a fi publicat, ceea ce este un dezavantaj în negocierea cu editura, care are practic pîinea și cuțitul în mînă. Autorul ar avea nevoie de un aliat, dar acest aliat nu prea se arată, din păcate. E și greu, pentru că nici editurile nu încurajează autorii români: sînt destul de puține edituri care se concentrează asupra lansării autorilor tineri. Nu foarte multe încearcă să descopere talente și să le promoveze. 

Oana Boca-Stănescu: E mai complicat să îți asumi lansarea unui nou autor, pentru că e un efort mai mare: și ca nivel de muncă, și ca bani. Legea pieței obligă editurile ca, la sfîrșit de an, încasările să fie un pic mai mari decît cheltuielile. Și atunci fiecare editură, dacă nu vrea să tipărească doar cărți de succes, trebuie să introducă în plan și cîteva titluri care îi construiesc identitatea. Trebuie să îmbine comercialul cu încercarea de a-și face un anumit profil, ca să nu fie doar o mașină de trimis cărți cu ISBN către librării.

Simona Kessler: La Editura Meridiane, înainte de 1989, aveam seria „Delfin“ în care publicam Sven Hassel, James Clavell și alți autori vandabili, dar aveam și seriile de istoria artei, care nu și scoteau banii atunci și nu i-ar scoate nici acum. Dar chiar și atunci, în sumbrele vremuri comuniste, se știa de acest principiu al compensării: titlurile comerciale te ajută să le susții pe celelalte. La cărțile care veneau cu comandă de la Comitetul Central, tirajul era „fără număr“. Cărțile de artă aveau între 5 și 10.000 de exemplare, iar cele din colecția „Delfin“ ajungeau la peste 200.000. 

Datele ne arată că, în România, piața de carte e dominată de traduceri. Din moment ce se traduce mult, meseria de traducător ar trebui să fie bine plasată, nu?

Radu Paraschivescu: Traducătorul ar trebui să se simtă foarte bine, pentru că e pețit pentru serviciile sale, e plătit, obține și o mică notorietate. În realitate, lucrurile nu stau așa. Poate obține notorietatea doar dacă traduce prost (căci se va găsi cineva care să observe asta). Despre plată nu mai e cazul să vorbim, căci e jenantă. Despre bune servicii se poate discuta oricît, căci există, din 1990 încoace, pericolul de a avea un traducător prezumtiv în fiecare cetățean al României: știind fiecare 3-5-7 cuvinte într-o limbă străină, bănuiește despre sine că știe acea limbă străină. O pot confirma toți oamenii care lucrează în edituri și care primesc traduceri idioate. Există însă și traducători superbi, care fac o treabă foarte bună, sînt împătimiți și, într un fel care ține mai degrabă de fachirism, suspendă drepturile financiare și traduc din dragoste pentru autor, din dragoste pentru editură, din fidelitate, din alte motive. Se traduce frenetic în România pentru că după căderea comunismului a apărut nevoia de a recupera: aducerea în versiuni românești a tot ceea ce fusese interzis, picant, interesant. Poate țineți minte că, la începutul anilor ’90, în pasaj la Universitate se vindea Pisica în cizme, un roman porno de un umor involuntar de nebătut și neavînd nici urmă de frison erotic. Atunci s-au tradus și cărți care continuau scrieri celebre (Pe aripile vîntului, de exemplu). Unele apăreau haiducește, fără drepturi de autor. Au fost boli de tinerețe post-decembristă. Era ceva burlesc și în același timp penal, într-un spațiu care fusese sigilat, pus sub clopot în comunism. 

Care sînt principalele cifre ale pieței editoriale din România?

Mihai Mitrică: Tirajul mediu în România a ajuns sub 1000 de exemplare pe titlu. Din acestea, editorul trebuie să-și recupereze investiția în drepturi de autor, în traduceri, în serviciile de comunicare, distribuția. Așa cum rezultă dintr un raport recent al Federației Editorilor din Europa, România este mica pată neagră: avem cea mai mică piață de carte raportată la numărul de locuitori, estimată la 60 de milioane de euro, adică sub o țară de 2 milioane de locuitori (Slovenia, cu o piață de 75 de milioane). De aici trebuie să pornească răspunsurile la toate întrebările: de ce sînt plătiți prost traducătorii, de ce autorii români nu primesc mai mulți bani? La cele 60 de milioane trebuie adăugat un supliment – cărțile educaționale și edițiile de chioșc – și ajungem la aproape 100 de milioane de euro. După declarațiile lui Liviu Pop din luna august și după tot ce a făcut Ministerul Educației în ultimele două luni – transformînd Editura Didactică și Pedagogică în liderul de piață al domeniului educațional în 2018 – sînt convins că cele 30-35 de milioane pentru cărțile educaționale nu vor mai fi atinse în următorii ani; prin urmare, am căzut și mai jos decît eram la începutul anului. Singura soluție este intervenția statului. Urăsc faptul că am ajuns în această situație, pentru că statul este cel mai prost partener pe care ți l-ai putea dori într-o asemenea conjunctură, dar dat fiind că a stricat tot ce putea să strice pînă acum, mă gîndesc că ar putea să înceapă să repare.

Oana Boca-Stănescu: Intervenția statului ar fi trebuit să aibă loc înainte de a se ajunge aici. Noi am început o luptă haotică, cu foarte multe titluri, ne-am luptat înainte de a fi format viitorii cititori. Traducem la zi, sîntem hărnicuți, dar ne luptăm pe un număr mic de cititori, fără să susținem formarea și educarea lor. 

Totuși, nu s-au petrecut și lucruri bune? Avem festivaluri de literatură, sîntem pe hartă, nume mari ale literaturii mondiale au venit în România să-și lanseze cărțile...

Radu Paraschivescu: Asta o observă orice om de bună-credință. S-au schimbat multe. Cărțile arată altfel astăzi. Cînd am fost prima dată la Frankfurt, în 1996, cărțile românești arătau jalnic, nu-ți venea să te uiți la ele și să faci comparația cu altele. Au venit în România mulți autori mari, e adevărat. E un bine cu care ne-am obișnuit foarte repede. Revin însă la traduceri. Înainte se cerea certificat de traducător; acum nu se mai cere, nu mai există nici o barieră birocratică, ceea ce e bine. Pe de altă parte, nu mai există nici un filtru care să te ferească de impostori. Iar impostura e un fenomen galopant în România în toate domeniile. Unda mea de pesimism este legată de asta și de discrepanța între euforia noastră de tîrg și faptul că avem atîția analfabeți funcțional. Sînt atîția oameni care citesc și nu știu ce citesc. Este o țară în care se scrie enorm și se citește puțin.

Oana Boca-Stă­nescu: Ne a­jută mult și mediul virtual. Multe bestseller-uri s-au născut ca fenomene virtuale, în sis­tem self-publishing. În rețeaua CLB, cartea cea mai vîndută anul trecut a fost Fluturi, a Irinei Binder, care apăruse deja în mediul virtual. 

Mediul virtual ajută și vînzarea, căci există tot mai multe librării online. Dar cum stăm cu librăriile „fizice“, care au dispărut din multe orașe?

Mihai Mitrică: Avem 200 de librării în toată țara, dintre care cam o treime sînt în București. Toate aceste puncte de vînzare funcționează din ce în ce mai mult ca showroom: lumea intră, se uită ce a mai apărut, după care intră pe smartphone și își comandă de pe un site cartea la un preț cu discount. Ceea ce nu prea e corect și nu e în avantajul editorului. De aici apar alte probleme și alte frustrări în piață, care se traduc tot în bani. Trebuie să fim conștienți că o carte care ajunge în librărie își poartă cu ea investiția editorului, dar și investiția librarului. Foarte multe dintre librăriile noastre au o importantă componentă de papetărie (ceea ce nu e foarte rău), altele au o componentă de cafenea și bar-terasă (ceea ce iarăși nu e foarte rău), dar partea de librărie începe să se subțieze. E adevărat, și Ikea face o parte a cifrei de afaceri din restaurant, dar Ikea nu are un mobil cultural în spate. Dacă vrem să avem autori tineri promovați mai des, publicați mai des, în primul rînd ar trebui să avem scrieri mai valoroase. 

Oana Boca-Stănescu: Trebuie să acceptăm că există scrieri valoroase, dar adresate unui număr finit de cititori, sînt „produse de nișă“. 

Simona Kessler: Și să acceptăm că există literatură comercială și literatură – știu că nu vă place cuvîntul – pentru elite. Așa va fi întotdeauna.

Mihai Mitrică: Dar tirajele noastre sînt toate numai „pentru elite“, nu prea mai există tiraje mari.

Tirajul mediu este de 1000 de exemplare. Dar ce înseamnă bestseller în România? De la cît în sus? Care sînt vîrfurile?

Simona Kessler: Pot să dau un exemplu. Cartea Sapiens de Yuval Noah Hariri, apărută în iunie la Polirom, a vîndut 11.000 de exemplare. Și nu este o carte comercială, ca Fata din tren de Paula Hawkins (care a vîndut 21.000 de exemplare). Iar Roald Dahl, un clasic pentru copii, a depășit 200.000 de exemplare. Cînd a apărut Filip Florian la Har­court, a vîndut 1500 de exemplare. Întotdeauna, ceea ce consideră criticii literatură bună nu are tiraje mari. Nu trebuie să plîngem din cauza asta. Iar o librărie cum e Cărturești Carusel, pe care eu o consider cea mai frumoasă din sud-estul Europei, nu va putea fi înlocuită de un magazin online ever.

Foto: adevarul.ro