Despre Europa liberă, ca în Poiana lui Iocan
A fost o vreme în care Radio "Europa liberă" făcea parte din viaţa noastră în aceeaşi măsură ca televiziunea şi Internetul, astăzi. Iar rolul ei era mai important pentru că nu exista alternativă - poate, mai degrabă ca o completare, doar Radio Vocea Americii sau antenele TV improvizate îndreptate, în funcţie de regiune, spre bulgari, sîrbi ori unguri. "Europa liberă" însemna şi informaţie, şi divertisment, breşa în Cortina de fier, fisura din Zid prin care se putea privi dincolo, mărturia, dar şi speranţa că o altă lume este posibilă. Pe-atunci, eram mai la curent cu emisiunile radiofonice transmise de la München decît cu cele de inspiraţie nord-coreeană ale postului public de televiziune de la Bucureşti. Am intrat în al 19-lea an de la acel irepetabil, pentru jumătate din continentul european, 1989. Multe s-au schimbat în ritm trepidant, informaţia vine din sute de surse, ne-am obişnuit cu libertatea şi cu micile libertăţi cotidiene. Pentru cei care au peste 30 de ani, au rămas amintirile, filtrate acum din perspectiva timpului scurs şi, adesea, din cea a frustrărilor acumulate în tranziţie. "Ce vă mai amintiţi de Radio ŤEuropa liberă»?" - am întrebat o vînzătoare de legume, în jur de 40 de ani, dintr-o piaţă bucureşteană. Îşi aranja în grămezi marfa de pe tarabă, înconjurată de primele raze de soare primăvăratic ale acestui an. Întrebarea a atras aproape instantaneu un bătrîn care căuta cele mai sănătoase exemplare dintr-o grămadă de cartofi şi o altă vînzătoare, de la un chioşc vecin, cu reviste şi cărţi. Aceasta din urmă a şi luat iniţiativa, zîmbind, cu acel aer uşor pierdut cu care zîmbeşti unei amintiri plăcute. "Eheee, că mult a trecut... Ca să vezi ce e viaţa asta. Păi, ce să îmi amintesc? De Virgil Ierunca..." "El era mai mult cu literatura" - punctează cealaltă femeie. "Da, el mai mult de asta se ocupa. Şi nevastă-sa, Monica Lovinescu. Şi ea se ocupa de cărţi şi cultură, dar nu numai. Avea şi alte preocupări." "Şi ăla, cum îl chema? A, da. Max Bănuş. Bine, el era mai mult cu politica. Nu ştiu, mie tot Virgil Ierunca îmi plăcea mai mult. Cred că vocea lui mi se părea frumoasă. Şi mai era Munteanu. N.C. Munteanu." "Mie Munteanu îmi plăcea cel mai mult. Mi se pare foarte deştept. Şi azi e la fel, cînd mai apare la televizor." "Cît de des ascultaţi?" - întreb din nou. Grupului i se alătură o cumpărătoare elegantă şi zveltă, tot în jur de 40 de ani, care înainte de toate precizează că se numeşte Sorina şi este economistă. Vorbeşte precipitat, emoţionată: "Vreau şi eu să spun ceva. Vreau să spun că le mulţumesc, pentru că datorită lor am auzit pentru prima oară că regimul ăla criminal poate fi criticat cu voce tare şi am aflat ce se întîmpla dincolo. Şi de acolo am aflat prima oară de Revoluţie, despre ce fusese la Timşoara. De disidenţi, Doinea Cornea, Dinescu, Blandiana. Drept să vă spun, azi nici nu-mi vine să cred că am putut să trăiesc vremurile alea. Mă apucă, aşa, o furie, cînd îmi amintesc că am irosit atîta timp din viaţa mea stînd la cozi. Poate nu ştiţi ce înseamnă să stai la coadă la ŤEva» după o pereche de pantofi, cu spaima că s-ar putea să nu mai prinzi..." Bătrînul, care a urmărit în tăcere toată discuţia, se hotărăşte să intervină: "Mai daţi-i dracuâ, doamnă. Că şi ăştia minţeau. Erau şi lucruri adevărate. Daâ cam trei sferturi, restul minciuni". "Cum puteaţi să ştiţi cît minţeau?" - întreb. "Păi, cum, nu eram aici? Vă spun eu. Am făcut pe dracuâ cu Revoluţia asta, numai minciuni. Ceauşescu a fost aşa şi pe dincolo... Daâ pe vremea aia, dacă te pensionai la salariu de 3000, aveai 2000 şi ceva pensie. Cînd m-am pensionat în â90 aveam 4200 lei salariu, că am fost strungar la categoria special, cei mai buni. Şi acum am o pensie că abia îmi ajunge să trăiesc." "Da - spune o vînzătoare de la o tarabă cu detergenţi. Biletul de tramvai - 25 de bani. Cea mai proastă prăjitură 1 leu şi 25, şi mai scumpă de 3 nu găseai, cea mai bună. Cică nu se găsea nimic pe vremea aia... Eu am fost vînzătoare la Unirea. Şi se aduceau de toate, pînă şi parfumuri franţuzeşti. Bine, nu mai mult de 20-30 de bucăţi. Dar aveam. Pînă la urmă, te descurcai, fiecare cum putea, daâ n-a murit nimeni de foame." "Bine - ridică tonul economista - şi de Securitate ce mai zici? Că de-aia ne era frică de orice. Nu vă mai spun - mi se adresează - ce însemna să te prindă că asculţi un post de radio străin." Bătrînul face un gest de lehamite. "Eh, şi Securitatea asta, numai exagerări. Nu aveai voie să asculţi ŤEuropa liberă», daâ ascultam toţi. Nu era dracuâ chiar aşa negru. Unii au fost patrioţi, au fost cu poporul." "Ce vorbeşti, mă - se aude o voce din spate. Care securist a fost cu poporul? Securiştii ăia ai tăi sînt baştanii de azi, de-aia ai o pensie ca vai de capul tău." Cam într-un sfert de oră, taraba unde a început discuţia devine cel mai animat loc din piaţă. Ni se alătură alţii, "pieţari" şi trecători. Se ridică vocea, se fac gesturi largi, ici şi colo izbucnesc certuri. La plecare, aud încă în spatele meu cuvintele obsedante: Ceauşescu, Securitate, partid, hoţi, patrioţi. Aceiaşi demoni pe care nu i-am exorcizat încă.