Departe de manualele şcolare
Niciodată raporturile dintre artă şi putere (a banilor, a poliţiei, a prejudecăţilor majoritare) n-au fost excesiv de cordiale şi e greu de aflat cîţi artişti potenţiali au fost marginalizaţi, striviţi într-un fel sau altul de mecanismele cu care au fost nevoiţi să se confrunte pentru a exista. Din vremurile vechi, ştim aproape totul despre artiştii de curte, despre cei mari şi despre cei mici, mai nimic despre cei ce au refuzat onorurile sau s-au străduit să ajungă la ele şi le-a lipsit talentul social. Istoria artelor înregistrează succesele, iar succesele aparţin celor îndemînatici în dobîndirea unei poziţii bune în faţa celor care puteau să-i asigure şi să-i aprecieze. Valorile considerate azi clasice sînt cele impuse de gustul unui om, sînt ale grupului său sau ale epocii? Răspunsul devine şi mai complicat dacă adăugăm şi rolul întîmplării, al operelor pierdute, distruse, ascunse, efectele dezastrelor naturale şi ale războaielor. Cum, necum, în numele acestui trecut, analizat în cărţi savante şi popularizat în manualele şcolare, este judecată arta prezentului de categoria numită atît de confuz "consumatori de artă". Cînd ceea ce văd, ascultă sau citesc seamănă cît de cît cu ceea ce a mai fost, e bine, dacă nu - avem de-a face cu operele unor ţicniţi, ale unor snobi sau ale unor duşmani ai poporului. Ultima variantă aparţine cu precădere orînduirilor totalitare, care văd în orice neasemănare o tentativă de a le răsturna. Hitler a decretat că toată arta modernă este o artă degenerată; în 1938 a organizat o expoziţie pentru a arăta cît este ea de potrivnică spiritului german. Mulţi autori erau evrei, ceea ce explica, nu-i aşa, urîţenia şi meschinăria exponatelor. După ce s-a folosit de adeziunea multor artişti talentaţi care au luat în serios revoluţia din 1917 şi au crezut că îşi vor putea folosi imaginaţia în slujba unei puteri generoase şi înţelegătoare, regimul sovietic i-a exilat pe unii în străinătate, pe alţii în Siberia, celor mai mulţi le-a impus tăcerea. Scurtelor perioade de dezgheţ le urma cîte o iarnă straşnică şi probabil limitele destalinizării s-au arătat cînd Hruşciov a ordonat buldozerelor să distrugă o expoziţie de sculptură în aer liber. E un truism afirmaţia că puterea e conservatoare, dar acest truism distorsionează multe destine. Cînd e vorba de arta modernă, puterea politică e deosebit de încrîncenată şi nu-şi refuză nici argumentul democratic al majorităţii: poporului nu-i place aşa ceva, n-aveţi dreptul să folosiţi banii poporului pentru ifosele unor oameni care trăiesc şi gîndesc la marginea normalităţii. E argumentul puterilor totalitare: dictatorii nu-şi pun problema dacă poporul îi place pe ei, în schimb sînt foarte grijulii ca arta să fie "pe placul poporului". Dar argumentul majorităţii şi al banului public funcţionează şi în democraţii: s-a întîmplat nu doar în România, ci şi în Statele Unite. Artiştii nu sînt deputaţi sau primari: n-au nevoie de voturi pentru a li se confirma valoarea. Iar obiecţia de nereprezentativitate este chiar în afara problemei. Artistul nu reprezintă pe nimeni, decît pe sine însuşi. Opera lui place sau nu place, îşi dezvăluie sensuri ascunse sau uimeşte prin intuiţiile sale. Dacă apare, reprezentativitatea este consecinţa unei selecţii operate în timp şi orice persoană, personalitate sau instituţie se bălăceşte în ridicol cînd emite pretenţia că poate discerne ceea ce va sancţiona viitorul şi ce nu. Democratizarea Europei Occidentale, intrarea pe piaţa de artă a averilor din Statele Unite au impus constatarea că nu doar arta tradiţională se vinde, că există oameni dispuşi să plătească pentru ceea îi şochează pe cititorii de manuale. Au apărut, cum era şi firesc, specialiştii: preţurile astronomice uneori sînt explicate cu argumente din teoria artei. Relaţiile dintre artă şi putere s-au ramificat şi s-au diversificat în folosul tuturor. Artiştilor nonconformişti a început să le corespundă un public nonconformist. Toată lumea are dreptul să-şi formuleze o opinie, pozitivă sau negativă, să cumpere ceea ce doreşte să aibă, să prefere anumiţi artişti altora. Cu banii alocaţi culturii, statul ar trebui să încerce să le ofere tuturor o şansă. La New York, şansa poate veni de la obiectele din expoziţia organizată de Institutul Cultural Român. Imaginea României ca ţară nu se îmbunătăţeşte prin contribuţia unor artişti talentaţi, ci prin efortul de a demonstra că democraţia a fost integrată în structura intimă a puterii. Secvenţele cu minerii din iunie 1990 nu pot fi contracarate prin sculpturile lui Brâncuşi sau prin poeziile lui Blaga, ci prin deciziile unei puteri gata să accepte ceea ce nu-i place. Descifrarea simbolurilor pretins antisemite e produsă de către persoane care nu şi-au refuzat niciodată deliciile discursului xenofob şi chiar această manevră confirmă substratul politicianist al conflictului. Protestul "Grupului de mătuşi" de la New York nu e expresia inocentă a unor filistini defazaţi, ci declicul programat pentru declanşarea campaniei naţionale de denigrări şi calomnii. Una printre altele. Doar că, fiind vorba despre artă, domeniu aparent accesibil tuturor, efectul de ecou a fost foarte puternic şi a permis ameninţarea cu măsuri de control mai susţinute. Preşedintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, a făcut apel la preşedintele Comisiei de Cultură, senatorul Adrian Păunescu, pentru "anchetarea" ICR. Anchetă. Comisia porneşte deci de la premisa că acolo s-a petrecut un fapt pentru care trebuie pedepsiţi responsabilii. Avînd în vedere experienţa precară şi haotică a senatorilor în materie de anchetă, dar şi de artă modernă, ar fi poate preferabil să se apeleze la experţii în viaţă din aparatul ideologic al PCR. Ei se pricepeau mai bine.
