Democraţie pentru nesimţiţi

O să credeţi că mă refer poate la personajele strident negative care populează democraţia noastră. La Felix, care avea tupeul să invite intelectualii români la masă în anul 2003 ca să-şi arate preocuparea faţă de starea deplorabilă a societăţii civile. La Şerban Nicolae, care a sărit la un talk show în care îl tăiam de la vorbă pe vechiul scînteist Sergiu Andon, sugerînd că mai bine aş fi scris şi eu la Scînteia (nu m-or fi recrutat că nu aveam destul talent), uitînd de imaginea noului PSD. La Andon, care răcnea la mine că nu de asta a făcut el Revoluţia (!), ca Macovei să calce în picioare drepturile omului. La penelistul Mircea Coşea, care, demascat ca securist, s-a dus de-a dreptul la fasciştii din Parlamentul European şi şi-a plantat cortul pe tăpşanul lor. La Bogdan Chirieac, presupus autor de informări la Secu, care şi-a permis să facă bancuri pe seama organizatorilor mitingului anti-Macovei, fără să bage de seamă că organizaseră mitinguri şi anti-Ceauşescu. La Vadim, care s-a distrat grozav la demascarea comunismului. La Victor Ponta, acest băiat mereu gata să se însoare cu cine trebuie şi să se uite în altă parte cînd cade vreun coleg procuror de pe vreun bloc. La Roncea şi Severin, aceşti Ţiuici şi Ţiuilă din avangarda luptei cu societatea civilă. La Morega, Manţog, Tărăcilă, Stănoiu, Niculicea, şi aşa mai departe. Dar nu mă refer la ei. În ultimii şaptesprezece ani am văzut atîtea otrepe, unele cu gura mare, că mi-am format principiul că rîma o striveşti scurt, fără să contribui la publicitatea pe care şi-o face. Una peste alta, văd că am ajuns să trăim zilele cînd Adrian Năstase scrie mai des despre mine decît eu despre el, aşa că am mai avut şi noi unele succese. Problema noastră, după părerea mea, nu stă în faptul că unii actori ai democraţiei noastre folosesc instituţiile ei în scopuri exclusiv rele. Asta se întîmplă peste tot, azi teroriştii antrenează oameni profitînd de libertatea Internetului. Cu alte cuvinte, problema noastră nu este că există răul. Ci că în faţa răului stau o mînă de oameni, în indiferenţa cvasigenerală. Ca şi în timpul lui Ceauşescu, am adesea impresia că sîntem ca un oraş ameninţat de inundaţii în care cîţiva oameni cară saci de nisip pentru baraj, în vreme ce restul nu doar că merg la discotecă şi la mall ca de obicei, dar pe drum se uită la constructorii barajului şi îi califică drept nişte imbecili care au voluptatea perversă să transpire, cînd s-ar putea şi ei descurca la fel ca toată lumea. Bineînţeles că imbecilii sînt ceva mai numeroşi ca înainte de 1989. L-am dus cu maşina pe bărbatu-meu, care insista să voteze contra modificărilor constituţionale din 2003, blestemîndu-l copios pentru ocolul de la aeroport pe ploaie, ca să îmi spună a doua zi, încîntat, că au votat contra vreo 9%: "Pe vremea lui Ceauşescu eram sub 1%!". Am numărat semnăturile de la mitingul pentru Monica Macovei, am fost o mie şapte sute de oameni. Am fost la Timi-şoara la aniversarea de 17 ani a Proclamaţiei, cu foşti revoluţionari, muncitorii de la Braşov, sindicaliştii liberi de la Ploieşti, ceva studenţi la ştiinţe politice de la Universitatea de Vest, cu totul vreo trei sute de oameni. Atît. Poli Timişoara sau Steaua stau mult mai bine decît noi. European Values Survey confirmă temerile mele. Sub 1% dintre români sînt membri în orice fel de asociaţii caritabile, şi sub 3% dau din timpul lor liber pentru orice activitate obştească. Distanţa dintre cei care spun că Dumnezeu e important în viaţă şi cei care dedică timp unei activităţi pe lîngă biserică e cea mai mare de pe glob, sîntem nişte creştini pur nominali. Nu vă mai spun cîţi români dau bani în scopuri caritabile sau consacră timp pentru îngrijirea bătrînilor din propria familie, că o să vă storc lacrimi. Chiar activităţile cetăţeneşti care iau puţin timp nu sînt populare: 11% dintre români au semnat o petiţie, cu vreo 30% în plus care declară, bravi, că ar semna una dacă le-ar ieşi în cale şi i-ar trage de mînecă. Pentru comparaţie, 68% dintre belgieni au semnat ceva anul trecut, 73% dintre canadieni, 63% dintre elveţieni şi 83% dintre suedezi. Şi, mă scuzaţi, intră aici şi petiţiile autointeresate, ale celor care altfel nu se mobilizează niciodată pentru o cauză altruistă, precum tinerii noştri cineaşti cărora puţin le pasă că Tudor Giurgiu sfidează legea dacă le dă lor bani. În ceea ce priveşte participarea la o demonstraţie legală, numai 14% dintre români au făcut aşa ceva, enorma majoritate însă în demonstraţii sindicale pentru creşteri de salarii. În Belgia, cifra e de 36%, în Danemarca de 30%, în Suedia şi Germania 27%. Poate o să credeţi că exagerez sau sînt într-un moment prost. Deloc. Sînt într-un moment bun! Nu pot să merg pe stradă pînă în Piaţa Romană de la poarta mea, cinci minute, fără să găsesc doi-trei oameni care să îmi zîmbească zilele astea. La piaţă, ţăranii se strîng în jurul meu să discutăm despre Europa. Dacă mă duc la mall însă, nu mă salută nimeni, pentru că nu ştie nimeni cine sînt. Dacă mă uit în graficele de audienţă, văd şi de ce. Dan Diaconescu conduce de mult pe tronsonul orar al lui Turcescu, acum văd că şi Gâdea şi Cristoiu încep să urce. La librăria mall-ului nu se vînd ziare deloc, numai reviste glossy. Şi per total, rata celor care se uită la ştiri sau cumpără ziare a scăzut în ultimii ani, iar accesul la Internet nu compensează. Cînd văd cine scrie pe forumurile de presă îmi dau seama că, încet dar sigur, mare parte din publicul nostru, activ şi angajat, s-a mutat de fapt în Occident, şi ia parte la dezbatere de acolo, deci nu îi putem aduna aici. Cei care au rămas acasă, acei mall people care cumpără de la Irina Schrotter şi citesc cel mult Academia Caţavencu nu au cum să se mobilizeze contra lui Voiculescu, chiar dacă nu-l plac, au crescut în spiritul că angajarea e ruşinoasă, că singura formă cool de protest e băşcălia, şi că oamenii dezinteresaţi, care îşi periclitează cariera şi liniştea ca să spună "nu" măcar azi (din ruşine că nu au făcut-o înainte de 1989) sînt pur şi simplu nişte fraieri de tot rîsul. Or, aici e problema. Dacă exportăm masiv tinerii cărora nu le place România aşa cum este ea azi, mă tem că rămînem cu ceilalţi. Generaţia Revoluţiei îmbătrîneşte, şi în jurul nostru văd rareori pe cineva sub 35 de ani. Democraţia pe care am construit-o rămîne a lui Felix, să o călărească în frenezia lui senilă, şi a multor nesimţiţi care preferă să se uite în altă parte, în loc să ne dea o mînă de ajutor ca să-l tragem jos de pe cal. P.S. Dacă cineva sub 35 de ani citeşte acest articol şi are timp de dedicat unei activităţi voluntare în interes public, să îmi scrie. Dacă vrea doar să-mi comunice păreri, să nu îmi scrie. Citesc sute de e-mail-uri pe zi şi nu mă mai interesează decît oamenii capabili şi de altceva decît de promovarea propriei cariere.