La prima vedere, media și politica nu sînt domeniul kitsch-ului, fiindcă nu se ocupă cu frumosul, ci cu adevărul și cu binele, oricît ar zice Platon că totuna e. Pe teren, însă, situația nu e chiar așa: kitsch-ul e pentru ele un adjuvant prețios și o aspirație, în lipsa alteia mai răsărite. Iar aspirația se traduce în formarea strîmbă a opiniei publice, pentru media, dar și în investiția într-un kitsch care se autoproliferează, pentru politic.

Adjuvantul mediatic. Mai toate definițiile kitsch-ului conțin două note definitorii. Că el, kitsch-ul, e replicabil sau măcar ușor de obținut și, pe de altă parte, e eficient în a crea acel substitut de reacție estetică la receptor. Or, și politica, și media aspiră la mase. Deci, în măsura în care un partid sau o televiziune vrea să fie popular(ă), se va folosi de ­kitsch. În media, e de găsit mai puțin acolo unde media caută adevărul, cît în funcția de entertainment. Și cu asta am ajuns în locul, ușor de intuit, al talent show-urilor. Aici, kitsch-ul își face de cap firesc, în cover-urile (deci imitațiile, în genere) unor originale muzicale, nici ele, de regulă, piese pop care au schimbat lumea.

Curios, cum am spus-o și altă dată, din acest gen de kitsch, publicul iese cîștigat. Ceea ce pentru mine și pentru dumneavoastră e plicticos sau enervant e, pentru alții, aspirație. Și alternativă benignă la sîngele, asistentele scabroase sau îndrăcirea politică pe care le livrează concurența. În paranteză fie spus, cam așa e cu toată pop-cultura, pînă se găsește vreun Warhol să nemurească supa Campbell: e lipsită de aspirații înalte, dar uneori la modul onest. De aceea nici nu mai vorbim atît de kitsch în ultimele decenii.

Bun, dar de ce televiziunea, mediu preponderent vizual, livrează mai ales ­kitsch auditiv? O face fiindcă, în TV, imaginea e funcțională, reproducere. Putem vorbi, e drept, de decoruri kitsch sau de „jocuri secunde“ ale kitsch-ului, ca Bravo, ai stil de la Kanal D. Dar acest gen de vizual nu e prevalent. Televiziunea e cea care pune, de regulă, o imagine cu un autobuz acolo unde e vorba de un autobuz. Altfel spus, o pipă e pe ecran o pipă.

Dacă ținem morțiș să vorbim de kitsch vizual, îl găsim mai ales în filme și seriale. Aici, însă, putem pur și simplu aplica grila din cinematografie, nu are rost să discutăm.

Ducîndu-ne spre alte suporturi media, kitsch-ul o să-l găsim tot acolo unde „se aude“: pe posturile FM. Să omori urechile tuturor cu din ce în ce mai ineptele topuri e rețeta cea mai sigură de succes. Dacă faci altceva, publicul se răzbună. De aceea radioul de calitate trăiește doar în zone subvenționate, ca RFI România.

Adjuvantul politic. Media are, cel puțin, scuza că livrează kitsch pentru a fi pe gustul publicului și kitsch-ul nu e cel mai mare păcat posibil al ei. Politicienii, însă, îl promovează activ, iar exemplele sînt cunoscute. De la decorațiunile de sărbători ale Gabrielei Firea, la omniprezentele Zile ale Orașului care bîntuie toate fundurile de Românie, cu amestecături de muzică dance și populară, spre uimirea și rînjetul alegătorului român. Aici, cel mult, am putea remarca sinestezia. Aceea cu gustul și mirosul din micul lui Vanghelie și al oricărui primar cu ambiții. Nu mai insist, să nu ni se aplece.

Aspirația mediatică. Și media, și politicul sînt domenii ale retoricii, persuasiunii și aspirației. Dincolo de conținuturile (pseudo)estetice pe care le transportă către public ca mai sus, ele formulează și un soi de imperative culturale care creează ori un gust dominant, ori, în cazul politicii, consecințe directe, concrete. Prin 1993, eram șeful unei secții de cultură la un ziar pe nume Ora. Aveam vreo 11 reporteri: doi pe carte, doi pe teatru, doi pe muzică și așa mai departe. Cîțiva ani mai tîrziu, vorbeam la telefon cu Ion Lăceanu, la ziarul Libertatea. Habar n-am unde e Lăceanu în panteonul muzicii populare (cred că i-am cerut niște rețete) și nici cît de vinovat sînt pentru convorbirea aia. Cert e că secțiile de cultură nu mai existau decît ici-colo. Azi, media ne servește un terci tabloid, referitor mai ales la viața personală a vedetelor, dar presărat și cu judecăți generoase la adresa calităților artistice ale acelorași vedete. Că, altfel, de ce-am vorbi de viața lor personală?

Acest gen de aspirație către nimic ne duce la lipsa unui mecanism de promovare a valorilor propriu-zise, în media – mai puțin minoritara zonă high brow.

Aspirația politică. Dacă, în media, lipsa de aspirație nu are cum să producă consecințe, în politică, aspirațiile există, iar consecințele sînt foarte concrete și imediate. Și nu e vorba numai de finanțarea centrală a unor proiecte gen „Cartoful în țeapă“ de la Palatul Regal. Ci de inițiative care se întind pînă în locuri de care n-ați auzit, ca Băcia, unde primarul a repus în picioare statuia lui Petru Groza, de care se descotorosiseră locuitorii Devei. Problema, aici, e pulsiunea intrinsecă spre kitsch a politicienilor români. Am clasificat luminițele de Crăciun ale Gabrielei Firea la capitolul „adjuvanți“ (cinici), dar s-ar putea foarte bine ca ele să fie expresia unei aspirații estetice (vine vorba) genuine, dezinteresate a primăriței.

Nu mai merită să insistăm cu exemplele. E suficient să spunem că prerogativele monumentale ale politicienilor lasă urme de durată în mentalități. Ce-ar fi fost un poet-cocină ca Adrian Păunescu fără bustul cu care nu mai știu care primar s-a chinuit să-l consacre? Cu siguranță, mai puțin. Chiar dacă sînt replici ale omului, statuile asigură nemurirea. De te și întrebi ce fel de stînjeneală vor simți niște urmași ai noștri, ipotetici, atunci cînd se vor uita la poetul-maculatură. 

Iulian Comanescu este analist media.

Foto: Ema Cojocaru