De ce sînt românii așa supărăcioși?

Publicat în Dilema Veche nr. 772 din 6-12 decembrie 2018
De ce sînt românii așa supărăcioși? jpeg

Invitația de a scrie despre „ofticoși“ o datorez probabil titlului cărții Era supărăcioșilor publicată în urmă cu cîțiva ani. Iar articolul din care am extras formula din titlu e scris acum peste zece ani. Teza a rămas la fel de adevărată: sîntem o nație de supărăcioși. Avem, de altminteri, o paletă extrem de largă de cuvinte înrudite: ofticoși, supărăcioși, îmbufnați, bosumflați, pizmăreți, cîrcotași, apucați, pătimași, certăreți, clevetitori, bîrfitori, ranchiunoși, vindicativi etc. Rar trece o zi fără să întîlnim măcar un specimen din aceste categorii și fără ca, la rîndul nostru, să nu ne putem exercita măcar una dintre aceste frumoase însușiri.

Cine a meditat asupra pasajelor despre păcatul originar din capitolul 5 al Epistolei către romani a Sfîntului Pavel nu se va mira de asemenea efecte la distanță ale greșelii comise într-o grădină de un cuplu de nudiști păcăliți de un șerpoi insinuant. Alți doi sfinți, Augustin și Blaise Pascal, au scris lucruri memorabile pe această temă. Și cel mai mult îmi place să citez o formulă genială a lui La Rochefoucauld, o floare minunată ieșită din această solidă tulpină de reflecție teologică: „L’amour-propre rend les hommes idolâtres d’eux-mêmes, et les rendrait tyrans des autres, si la fortune leur en donnait les moyens“. Această frază explică tot: supărări, certuri, invidii, rivalități, susceptibilități.

De ce ne supărăm? Pentru că ne e ofensat amorul propriu, pentru că nu primim de la alții ceea ce considerăm că ni se cuvine. De ce îi invidiem pe alții? Pentru că amorul lor propriu, așa cum îl vedem noi, primește mai mult decît i s-ar cuveni; or, evident, nouă ni se cuvine mai mult. Formula lui La Rochefoucauld conține în germen tomuri întregi despre narcisism. Atunci cînd a creat termenul de narcisism, Freud a avut în minte mitul lui Narcis, în vreme ce La Rochefoucauld a preluat un concept teologic – idolatria – și l-a secularizat. Dar ei vorbesc despre același lucru, după cum și ideea de subconștient se găsește deja la ducele francez.

Și atunci, de ce am fi, cum spuneam, o nație de supărăcioși, dacă e vorba de o consecință a păcatului originar, adică de o trăsătură a naturii umane? Simplu: pentru că trăsăturile naturii umane pot fi încurajate sau inhibate de contextul cultural. Amorul propriu e în toți oamenii, indiferent de clasă, etnie sau climat. Dar nu se manifestă la fel. Formele pe care le îmbracă sînt tocmai, ne spune La Rochefoucauld, de o infinită diversitate. Iar la noi aceste forme sînt ceva mai fruste, mai gogonate, mai puțin ținute în frîu de educație și de disciplină. Educație și disciplină în materie de comportament, de introspecție etică și de rigoare intelectuală.

Cînd vorbesc de comportament, mă gîndesc în primul rînd la capacitatea de a ascunde urîciunea amorului propriu. Sigur, e un aspect superficial, dar suprafața e atît de importantă! Ne ferește ochii și urechile de urîciunea aproapelui, care la rîndul ei o activează pe a noastră. Cum să rămîi senin cînd gherțoii cu mașini bengoase parchează pe trotuar sau pe trecerea de pietoni? Cum să nu te irite manelele puse la maximum de vecinul din colț? Cum să nu te scoată din sărite mi-se-cuvinismul deșănțat al nulităților, plagiatorilor, impostorilor? Și ce este mitocănia, dacă nu etalarea fără farduri a amorului propriu care ne face „idolâtres de nous-mêmes et tyrans des autres“? Ce importante devin dintr-odată fardurile, aparențele, suprafețele!

Dar sînt mulți oameni educați, adică trecuți prin școli, care devin obsedați de propria persoană în opoziție cu mitocănimea. Ajung să se vadă pe ei înșiși ca insulițe de finețe într-un ocean de primitivism. Desigur, așa și este în mare măsură, dar riscul obsesiei e cît se poate de serios. Intră la idee și fandacsia-i gata: vorbesc non-stop despre ei înșiși, se consideră buricul pămîntului, se cred misionați de Providență, nu mai tolerează nici cele mai mici divergențe, se îmbufnează pe veci pentru o simplă ironie. Ai îndrăznit să ai o altă opinie? Ai cutezat să nu i recunoști ca autorități morale, conducători predestinați, directori de conștiință? Gata! S-a zis! Nu mai vorbesc cu tine, nu te mai salută, se uită prin tine ca prin geam, îți transmit prin terți care sînt condițiile iertării: să vii desculț prin zăpadă precum Henric al IV-lea la Canossa, să fii biciuit în public precum Henric al II-lea după uciderea lui Thomas Becket.

Că oamenii aceștia sînt „idolâtres d’eux-mêmes“ se vede de la o poștă. Partea mai proastă e că ar deveni și „tyrans des autres, si la fortune leur en donnait les moyens“, oricît ar fi de democrați și de liberali în opinii și în atitudini. Exercițiul introspecției etice le lipsește cu desăvîrșire. Se uită în oglindă doar ca să se admire, nu ca să vadă adevăratele trăsături ale lui Dorian Gray. Cînd spun generalități inteligente despre români, nu se gîndesc o clipă că s-ar putea să fie adevărate, măcar parțial, și în privința lor.

Multe supărăcisme românești provin din lipsă de rigoare intelectuală, de gîndire critică, de antrenament dialectic. E foarte interesant cum argumentele falacioase merg mînă în mînă cu amorul propriu hipertrofiat și nestrunit prin studiu. Folosim orice argument merge în direcția preferințelor noastre, indiferent că stă sau nu în picioare. Cele mai multe certuri provin din divergențe de opinie. Generalizările, judecățile absolute, lipsa nuanțelor sînt trăsături ale unui mod de a gîndi care produce invariabil supărări și conflicte, anateme și excomunicări. Supărăciosul este, vorba lui Donoso Cortés, un om al „afirmațiilor suverane“ și al „negațiilor absolute“. Iar în sprijinul lor revendică implicit o formă de infailibilitate pontificală, însă nu doar ex cathedra, ci din orice poziție: la șpriț, la cafea, pe Facebook, în discuții și comentarii. Nu sîntem catolici, nu avem un singur papă la Roma, avem în schimb milioane de papi, infailibil fiecare în afirmații și în negații.

Dixi! 

Theodor Paleologu este scolarhul Casei Paleologu (www.paleologu.com).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Dan Negru, revoltat că prețul de intrare la Castelul Peleș este mai mare decât cel de la Versailles: „Regalitatea a dat-o în gard” VIDEO
Dan Negru a postat un filmuleț pe paginile sale de socializare în care arată că este mai scump să vizitezi Castelul Peleș, decât Palatul Versailles, al regilor Franței.
image
Detalii tulburătoare din dosarul polițistului omorât în timpul unei vânători ilegale. Cum a vrut inculpatul să ascundă fapta
Un tânăr polițist din București a murit după ce a fost împușcat în urma unei partide de vânătoare fără autorizație. Bărbatul care l-ar fi împușcat accidental a fost condamnat, dar nu și-a recunoscut faptele
image
Localnicii din „Toscana României”, călare pe biciclete electrice în loc de cai. Detaliile unui program turistic special FOTO
O regiune din Vâlcea, aflată pe faimosul traseu din Ținutul Vinului de Drăgășani, a accesat un proiect pe fonduri europene prin care a achiziționat 60 de biciclete electrice off-road pentru șase localități, menite să fie închiriate

HIstoria.ro

image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.
image
Wall Street-ul Bucureștiului interbelic
În perioada interbelică, pe Wall Street-ul local, existau nu mai puțin de 80 de bănci, dintre care 50 erau cu dotări la standarde moderne, desfășurându-și activitățile în adevărate opere arhitectonice, care rivalizau cu City-urile marilor capitale europene.