Întunericul, natural sau artificial, are o mare calitate: permite confuzia. În societățile beznei prosperă cei-fără-chip, impostorii, și asta este foarte bine și frumos – dacă ești un impostor. Dacă nu, o să te simți toată viața ca un pește pe bicicletă. În culturile care cultivă claritatea, transparența, lumina, impostorii se descurcă și ei cum pot, dar nu fac prea mare brînză, săracii, că există prea multe filtre sociale ca să le poată fenta pe toate; în România, însă, le merge foarte bine, ceea ce mi-aș dori și mie, dacă viața nu mi-ar fi dat niște capace.

În 1998 eram profesor de engleză la Școala Generală nr. 99, din cartierul Berceni. Un loc de muncă onorabil, din care mă străduiam cu disperare să evadez, să fug, să scap, să găsesc altceva, orice, oriunde (nu știam acest lucru pe vremea aia, dar țineam nasul foarte sus; vîrsta!). Doamna Sia era mama unuia dintre elevii pe care-i „meditam“ în particular, deși băiatul nu de „meditații“ avea nevoie, ci de pedepse inumane care să-l disciplineze (fiu unic al unei cucoane divorțate? Vă rog să mă scuzați!); eu m-am destăinuit loazei, într-una din nenumăratele pauze ale lecțiilor particulare, el i-a povestit maică-sii despre suferințele tînărului dascăl, așa că m-am pomenit recomandat de doamna Sia unei colege de muncă de a dumneaei, care urma să mă ajute să-mi găsesc alt job. Ceea ce nu mi-a precizat nimeni este că Maia, colega, era o puștoaică încă și mai tînără decît mine, de-o frumusețe rară și c-o privire foarte ciudată, pe care n-am știut atunci s-o clasific (acum știu, dar degeaba). Din vorbă-n vorbă, Maia a descoperit că aș fi numai bun de funcționar la ambasada Regatului Unit, o știți, cea de pe strada Jules Michelet (habar n-am dacă e tot acolo sau s o fi mutat), iar salariul urma să fie de 600 de dolari. Atenție, în 1998! M-a luat vertijul cînd m-a-ntrebat dacă mi se pare „îndestulător“ (am reținut formularea). Nu știu cît primeam atunci la școală, dar trebuie să fi fost o sumă cam de șapte-opt ori mai mică, așa că vă dați seama în ce hal de exaltare m-am dus la interviul cu individul de la ambasadă, care, spre marea mea surprindere, era tot român, dar se prefăcea că vorbește cu accent. Interviul a fost de rîsu-plînsu’, adică amîndoi, individul și cu mine, simțeam că e ceva în neregulă și fiecare se scremea să-și dea seama ce anume, dar asta nu s-a întîmplat decît în urma celui de-al doilea interviu, dup-o lună. Am pus cap la cap toate piesele, mai tîrziu, și iată ce se petrecuse, de fapt: doamna Sia era contabilă, da, dar la o anumită instituție, una nu foarte renumită pentru transparență, ca să zic așa; lanțul confuziilor începuse de la dumneaei, care se temea că-i las fiul corigent, continuase cu Maia, care credea că mă culc cu doamna Sia, și se-nchisese cu individul, care credea că mă culc cu Maia. Și uite așa am ajuns la al doilea interviu, care a durat aproximativ 80 de secunde, timp în care am aflat de la intervievatoare (superioară ierarhică a individului, pare-se), că – unu – am fost verificat, că – doi – sînt un impostor, și că – trei – să-mi țin gura în privința discuției, fiindcă alt-fel „Noi doi nu mai sîntem prieteni“ (formulare memorabilă, care pe urmă a făcut carieră). Asta a fost prima dată cînd am avut de-a face cu „recomandarea“.

A doua oară a fost în 2012, cred că prin ianuarie. M-am angajat la o mare televiziune, foarte respectată, tot în urma unei „recomandări“, și m-am pomenit subalternul a trei șefi, extrem de prieteni între ei, la suprafață, încleștați într-o luptă pe viață și pe moarte, în subteran. Stupefiant era că nu-mi dădeau nimic de făcut, deși salariul era foarte bun; și mai impresionant era faptul că nici ei nu făceau nimic, cît era ziua de lungă. Zugzwang. În cele din urmă, prin iunie, triumvira Laura își face curaj, mă ia deoparte și mă-ntreabă direct: „Auzi, Mihai, da’ tu al cui ești, de fapt?“; altă formulare memorabilă! Cei trei șefi și-au dat abia atunci seama că făcuseră o greșeală angajîndu-mă (fiecare credea că sînt „recomandarea“ unuia dintre ceilalți), așa că s-au lansat într-o cursă nebună, ca să aibă ce raporta propriului lor șef: care dintre ei reușește să mă dea afară. Dacă e s o spun pe-a dreaptă, a fost singura dată cînd i-am văzut muncind. Spre ghinionul lor, contractul fusese bine făcut, așa c-am plecat singur, la începutul lui august, cînd se deschisese sezonul de mers pe munte. 2012, da. Un an bun!

Aceste două experiențe, trăite pe pielea mea (și verificabile, oamenii trăiesc, dacă-s cititori de Dilema veche or să se recunoască), sînt doar amuzante, așa, bune de povestit la o bere, dar ceea ce vreau să spun nu e amuzant deloc. Am să dau și al treilea caz, nepersonal, de data asta, înainte să trec la subiect: Dodel îmi este amic, companion de mers pe munte etc., dar atît. E director la un institut. Bugetar. Adică s-a angajat la un institut cînd a terminat facultatea, acum un sfert de secol, și de-atunci s-a ținut nu de prostii, ca mine, ci de carieră. La institut avea exact patru angajați (leafă mică, renumerație după buget) și mai era nevoie de încă unul, așa că Dodel a declanșat operația de recrutare, un adevărat head-hunting: vreun an de zile a tatonat alte instituții bugetare, de toate felurile, cu sau fără legătură cu domeniul (de fapt, mai mult fără), pînă cînd a găsit în sfîrșit persoana care să-i convină, apoi a dus muncă de lămurire în discuții tête-à-tête, apoi a publicat anunțul de concurs în Monitorul Oficial, pe urmă a organizat concursul (din păcate, s-a prezentat un singur candidat), iar în cele din urmă a reușit să biruiască toate obstacolele birocratice și să-și aducă persoana pe post. Și acum, atenție: noi am ascultat această relatare undeva pe masivul Godeanu, la focul de seară, în jurul căruia circula ultima sticluță cu palincă, și toți am înțeles același lucru, și a-nume că Dodel a găsit o fată faină, cu sînii mari și minte mică, harnică și „gata la orice“, cum se spune. Cînd am avut însă treabă pe la institutul lui Dodel am rămas mut, că noul lui amploiat era un bătrînel cu mutră de tîmpit, slăbănog și sfios, care stătea cuminte pe-un scaun și citea ziarul. Explicația domnului director: „Nu pot să angajez unul bun, unul tînăr, că ăștia vin cu idei și n-am cum să-i dau afară. Aici e greu, nea Mihăiță, nu-i ca la voi, la privați!“ Din discuția ulterioară am înțeles că principala problemă a decizionarilor din sistemul de stat nu este cum să angajeze oameni (asta-i ușor), ci cum să-i concedieze „dacă fac valuri“ – altă formulare memorabilă!

Concluzia ar fi că orice birocrație, de stat, de semi-stat sau a pieții libere, își dezvoltă propriile mecanisme de contraselecție, iar unul dintre aceste mecanisme este „pila“, cum se spunea pe vremuri, sau „recomandarea“, cum se spune acum. Toți sîntem frustrați cînd vedem că sîntem conduși de oameni cu mult mai proști ca noi, de parlamentari, de exemplu, și ne tot întrebăm „Cum naiba ajung ăștia șefi, prin ce blestem, prin ce năpastă?!“ Dar nu e chiar absurd. O birocrație este un organism viu, care luptă pentru propria supraviețuire și propria dezvoltare; dacă nu s-ar apăra, ar pieri. „Ăștia cu idei“ observă foarte repede că organismul birocratic e compus nu atît din incompetenți, cît din inutili, iar inutilii sînt foarte predispuși să moară de foame în afara „organismului“ protector și hrănitor. Credeți că s prea răutăcios? Faceți un experiment. Amintiți-vă de profesorii din gimnaziu și din liceu. Veți începe, evident, cu cei care v-au rămas în memorie pentru că v au învățat ceva. Acum scădeți numărul lor din numărul total al profesorilor; veți vedea că cei care nu v-au învățat nimic (sau, mai rău, v-au învățat să detestați profund materia pe care-o predau) sînt mult mai mulți. Faceți același exercițiu cu funcționarii publici (da, să fim onești, există și „oameni la ghișeu“ care chiar rezolvă problemele). Sau cu politicienii pe care i-ați votat personal de-a lungul timpului.

Habar n-am ce dă experimentul în alte cazuri, dar mie mi-a dat un procent impresionant de inutili, de oameni care pot supraviețui doar primind „recomandări“. Nu știu ce poate face un inutil cu viața lui, dar știu că nu poate să bată la ușă și să întrebe: „Bună ziua! Aveți ceva de lucru pentru mine?“

Mihai Buzea este jurnalist.