Datorii bune, datorii „putrede“

Publicat în Dilema Veche nr. 608 din 8-14 octombrie 2015
Note răzleţe despre împrumutul la români înainte de Tratatul de la Adrianopol (1829) jpeg

Datoriile sînt bune. Aşa spune o veche sintagmă. Iar cea mai bună dovadă este adevărul de care s-au lovit românii imediat după anul 1989. Dacă Nicolae Ceauşescu a forţat economia românească pentru a plăti împrumutul luat de la FMI, Poloniei i s-au şters o jumătate din datoriile către state, prin Clubul de la Paris, în anul 1991, şi i s-au reeşalonat datoriile către instituţiile financiare prin Clubul de la Londra. Pentru prima dată, românii au înţeles ce înseamnă hazardul moral al plăţii datoriilor. Unii le plătesc, alţii, nu. 

Dar nu a fost nici primul şi nici ultimul exemplu de acest gen. Germania, după al Doilea Război Mondial, a beneficiat de o ştergere parţială a datoriilor. Vîrful dezbaterii pe tema datoriilor a fost anul 2008, anul în care criza financiară a ajuns în Europa. De altfel, în epoca modernă criza financiară, transformată în criză economică, a fost prilejul celor mai aprinse dezbateri pe tema datoriilor şi, implicit, a hazardului moral. 

Criza economică se împleteşte astăzi cu criza datoriilor suverane, adică datoriile statelor. Se ştie deja că, în criză, marile bănci au fost ajutate cu banii statelor. De aici a apărut celebra sintagmă „Statele au salvat băncile, dar pe state cine le salvează?“. Răspunsul pe care l-am văzut în timpul crizei a fost că statele au fost salvate – sau, mai precis, datoriile statelor au început să fie plătite – de cetăţeni, prin taxe şi impozite. Astăzi, trebuie să completăm această realitate cu precizarea că statele sînt acum salvate sau, mai degrabă, ajutate de Banca Centrală Europeană (BCE). Prin programul lansat în acest an, BCE cumpără obligaţiuni suverane pentru a asigura lichiditate pe pieţele financiare. În esenţă, banii BCE sînt tot banii europenilor, mai exact ai celor care trăiesc în zona euro. 

Criza a adus datorii suverane înspăimîntătoare. Grecia, Italia, Portugalia, Franţa, Irlanda, Cipru sînt state europene pentru care datoriile publice au depăşit produsul intern brut. Este clar că datoriile au fost inflamate de criza financiară. Au fost momente dramatice în anii de vîrf ai crizei în care state precum Portugalia, Grecia, Irlanda sau chiar Franţa ajunseseră să se împrumute de pe pieţe la dobînzi considerate nesustenabile. Nivelul de alarmă era considerat 7%. Cînd un stat ajungea să se împrumute cu 7%, piaţa se bloca pentru că era limpede că un împrumut la această dobîndă era practic imposibil de rambursat.

Europa a căutat şi mai caută soluţii la datoriile suverane. Tratatul fiscal, care obligă statele să se întoarcă la datorii de 60% din PIB, este poate cel mai important răspuns la criza datoriilor statelor. Dar există specialişti care se întreabă cît de realistă este această soluţie şi mai ales dacă este realizabilă în mod practic. 

Germania a refuzat sistematic emiterea de euro-obligaţiuni dintr-un motiv extrem de simplu. Euro-obligaţiunile ar fi însemnat o mutualizare a datoriilor, adică o punere la comun a acestora. În felul acesta, Germania ar fi trebuit să plătească o parte a datoriilor celorlalte state. Totuşi, soluţia EFSF, fondul financiar european de salvare, soluţia achiziţiilor de obligaţiuni suverane de către BCE şi cea a injecţiilor de lichidităţi de 1100 de miliarde de euro în următorii ani, făcută tot de BCE, includ în ele şi o contribuţie comună, poate mai puţin vizibilă, a statelor europene din zona euro, inclusiv deci a Germaniei. 

Francezul Thomas Piketty, economist de stînga, a propus, în contextul dezbaterilor aprinse de anul acesta privind criza greacă, o conferinţă europeană pe tema datoriilor. Piketty pledează pentru o ştergere parţială şi eventual proporţională a datoriilor statelor invocînd argumentul istoric de după cel de-al Doilea Război Mondial, atunci cînd Germania a beneficiat de ştergerea sau de restructurarea datoriei. 

În acelaşi timp, statele europene nu sînt singurele cu datorii suverane mari. SUA au şi ele o datorie externă care depăşeşte 100% din PIB. Japonia la fel. Dar economiştii au o vorbă: nu contează cît de mare este datoria, ci doar dacă ea se poate finanţa. Adică, dacă datornicul se poate împrumuta pentru a-şi „rostogoli“ datoria la costuri mici sau rezonabile şi dacă în felul acesta îşi achită obligaţiile la timp. O economie de anvergura celei americane nu pare a fi îngrijorată niciodată de felul în care îşi finanţează datoria. Dolarul rămîne esenţial în economia globală, are căutare şi poate fi tipărit în orice cantităţi. Datoria americană are, poate, doar două sensibilităţi: este deţinută în proporţie importantă de o ţară numită China şi dă naştere, în ultimul timp, unor răfuieli politice în Congresul american, atunci cînd forul legislativ trebuie să adopte plafonul de îndatorare. 

Criza financiară şi cea greacă au adus în dezbatere şi un alt princpiu, cel numit al „împărţirii poverii“. Este vorba despre faptul că sînt economişti, politicieni sau oameni simpli care cer ca, în cazul datoriilor mari, responsabilitatea să fie împărţită de debitor cu „ansamblul financiar“ format din bănci, agenţii de rating, companii de audit, instituţii financiare sau chiar state. Argumentele, de o parte şi de alta, sînt simple. Pe de o parte, se spune că banii au fost folosiţi de debitor şi, ca atare, acesta trebuie să ramburseze împrumutul pînă la ultimul cent. Argumentul invers este acela că instituţiile financiare au ştiut sau ar fi trebuit să ştie situaţia celui împrumutat şi, ca atare, au o responsabilitate comună asupra datoriei, ceea ce le obligă să accepte o tăiere sau o reeşalonare a împrumutului. Vă puteţi alege orice variantă doriţi, nu veţi greşi. 

Doar că principiile „hazardului moral“ şi „împărţirii poverii“ au fost inhibate în spaţiul public din teama că ele vor reverbera şi către populaţia care a contractat un credit. Astfel, cetăţeanul ar fi îndreptăţit să spună „Aţi ajutat băncile, ajutaţi-mă şi pe mine“ sau „Aţi tăiat datoria unui stat, tăiaţi-o şi pe a mea“. Doar că omul este sub vremuri, în timp ce statele şi băncile sînt deasupra lor. Cu un amendament: principiul „Ai luat un împrumut, trebuie să îl rambursezi“ trebuie apărat în orice timp, chiar şi în momente atît de complicate de criză. 

În România, dezbaterile pe tema datoriei publice sînt inflamate, cel mai adesea, de acordurile cu Fondul Monetar Internaţional (FMI). Împrumutul primit de România, în urmă cu şase ani, a născut, de-a lungul timpului, un lung şir de controverse. În cifre, 10,6 miliarde de euro au consolidat rezerva Băncii Naţionale, iar 7 miliarde de euro au completat nevoile bugetului de stat. 

Rambursarea împrumutului nu a afectat rezerva valutară a BNR, ba chiar rezervele internaţionale ale băncii centrale sînt astăzi de aproximativ 29 de miliarde de euro, cu două miliarde mai mult decît la sfîrşitul anului 2008. Mai trebuie precizat că dobînda plătită pentru cele 12,6 miliarde de euro împrumutate de la FMI se ridică la 720 de milioane de euro. 

Împrumutul de la FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană a fost aprig contestat. Promotorii şi iniţiatorii acordului de împrumut explică faptul că finanţarea a fost adecvată momentului. În sensul că, în anul 2009, era nevoie de o consolidare a rezervei BNR care să descurajeze potenţialele atacuri asupra monedei naţionale şi eventualele speculaţii asupra nivelului dobînzilor la care România se împrumuta pe pieţele internaţionale. 

În acelaşi timp, cele şapte miliarde de euro primite la buget au avut rolul de a echilibra finanţele statului, într-un an în care deficitul bugetar a ajuns la un nivel record, de 9% din PIB. 

Criticii împrumutului au reproşat autorităţilor faptul că banii luaţi au ajutat băncile româneşti cu capital străin şi nu economia. Ceea ce s-a şi întîmplat. Este clar acum că împrumutul s-a făcut cu intenţia de a evita un eventual şoc pe piaţa valutară şi pentru a reduce riscul ca bugetul de stat să ajungă la întîrzieri de plată a salariilor şi pensiilor.

Împrumutul de la FMI s-a făcut pentru stabilitatea monedei naţionale şi pentru plata salariilor şi pensiilor. De bine, de rău, a ajutat România să treacă prin criză. Chiar dacă acest lucru a stat la baza dublării datoriei publice externe în PIB, de la 22%, în anul 2008, la 40%, astăzi.

În Romånia, se vorbeşte mult despre datoria publică externă. Este, într-adevăr, un indicator esenţial. Dar există o importantă datorie privată externă, cea a companiilor şi băncilor, care ajunge la 38,8 miliarde de euro, mai mult decît datoria publică. Se vorbeşte prea puţin despre datoria publică internă, despre cum s-a ajuns la nivelul de azi şi despre cum se finanţează. Bunăoară, au fost luni şi ani întregi în care Ministerul Finanţelor a atras de pe piaţa internă, în medie, echivalentul a un miliard euro pe lună. 

Şi se vorbeşte puţin despre datoriile persoanelor fizice către bănci sau către diverşi furnizori de utilităţi, spre exemplu. Rata creditelor neperformante bancare a ajuns la 12%, după ce băncile au vîndut masiv, şi astfel şi-au asumat pierderile, pachete de valori mari de „credite putrede“. Începînd cu anul viitor, în România se va aplica, în premieră în era modernă, legea insolvenţei persoanelor fizice. O lege de care băncile s-au temut ani de zile, dar care pare a fi atît de complicată şi de incompletă încît va fi dificil de aplicat. 

Aşadar, datoriile fac parte din viaţa noastră de zi cu zi. Apropo, aţi auzit ştirea zilei? Băncile încep din nou să scoată pe piaţă credite „doar cu buletinul“. Rămîne cum am stabilit: datoriile sînt bune. 

Constantin Rudniţchi este jurnalist.  

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.