Cum se termină un deadline
Nu mai ştiu cum am scris Deadline – care pînă înainte de publicare nu se numea aşa (de fapt, multă vreme n-a avut nici un titlu) –, dar ştiu sigur că e o carte care porneşte de la următorul fapt real: de la 6 ani şi pînă acum, cu mici întreruperi nefaste, cînd mă uit pe fereastră, văd turlele bisericii din curtea blocului meu în formă de U. N-am nici o îndoială că de aici a pornit, de fapt, cartea asta, pe care cei mai mulţi cronicari o numesc „roman corporatist“.
Am locuit în apartamentul de la etajul opt, rînd pe rînd, în toate cele trei camere (acum, de pildă, am cartierul general în sufragerie) şi de la toate ferestrele am văzut acelaşi lucru: turle aurite sclipind în soare, stoluri de porumbei, pisici maidaneze tolănindu-se pe maşinile parcate pe lîngă blocul din care ies dimineaţa oameni grăbindu-se spre serviciu, pensionare care-şi îngrijesc florile de la geam şi cerşetori adormiţi în boscheţii care mărginesc curtea. Cînd eram mică, îmi plăcea să-mi imaginez că mă dau de-a dura pe turlele aurite, ca pe-un tobogan. Uneori, fără să-mi crească aripi, zburam în jurul lor. Mai ales în serile de vară, cînd încă aveam şcoală şi mama mă obliga să fiu în pat la ora 8, deşi noaptea mai avea mult pînă să vină. Deschideam fereastra larg, să intre aerul serii, şi-n clipa următoare eram acolo, în cămaşa de noapte, cu părul fluturînd, cu tălpile goale lipăind pe metalul fierbinte al turlelor.
A mai existat o fereastră, mult mai tîrziu, o fereastră care era tot timpul închisă şi de care obişnuiam să-mi lipesc fruntea cînd mă ridicam de la biroul înghesuit, încercînd să evadez pentru cîteva momente. Mă fascina că fereastra asta dădea într-o curte interioară perfect etanşă, în care nimeni nu putea pătrunde vreodată. Erau acolo cîţiva arbuşti artificiali, o bancă nefolosită şi mult pietriş, perfect aranjat. Mă gîndeam: ce-ar fi dacă toţi oamenii ăştia s-ar ridica acum de la birouri, ar forţa intrarea în curtea aia interioară şi ar lua-o în stăpînire, ar face un picnic pe pietriş, întinzînd pe jos rapoarte de vînzări scoase la imprimantă, şi-ar întinde acolo caserolele cu mîncare comandată pe Internet, s-ar descălţa şi s-ar întinde pe bancă să fumeze?
Cred că din lucrurile astea e făcută literatura. Altfel, da, cărţile pornesc (şi) de la ştiri din ziare, despre cazuri de „burn out“. N-am vrut niciodată să documentez jurnalistic cazul morţii Ralucăi Stroescu, din care m-am inspirat. A fost pentru mine un pretext să scriu despre obsesiile unei generaţii, despre oamenii care-şi amînă mereu viaţa – aia „adevărată“ –, despre alegerile pe care le faci cînd devii om mare şi te înghite un soi de vîltoare. Încă mi se pare că sîntem cu toţii nişte copii obişnuiţi să zburde pe turlele unei biserici, care se trezesc deodată în faţa unui geam închis, dincolo de care nu se află decît o curte cu pietriş artificial. Nu ştiu cum să găsesc ieşirea decît scriind despre toate astea. Partea bună este că în Deadline s-au strecurat şi alte poveşti (altfel, ar fi ieşit ceva teribil de deprimant!): un motan pus pe aventură, nişte mătuşi de provincie, un artist care locuieşte într-o ghenă – şi el inspirat dintr-un caz real, cel al lui Ion Bârlădeanu, cu care am făcut un interviu chiar pentru Dilema veche.
Am scris în weekenduri, pe furate, incoerent şi haotic, în orele pe care reuşeam să le rup de la job, de la mers la supermarket şi de la joaca în parc cu fetiţa mea. Doar că, la un moment dat, lucrurile nu se mai leagă aşa, personajele devin îndărătnice dacă le tot abandonezi, iar poveştile se încîlcesc într-un hăţiş fără ieşire. Atunci e vremea să faci chestia aia pe care o citesc mereu în biografiile scriitorilor: să te „dedici“ literaturii. Eu n-am reuşit să fac chestia asta decît trei luni, cît am avut un soi de concediu negociat de la serviciu. Cu alte cuvinte, a trebuit să-mi pun un „deadline“ ca să termin cartea şi se pare că a funcţionat, pentru că n-am avut încotro.
Titlul a venit, paradoxal, în ultima clipă, deşi ar fi fost cea mai la îndemînă variantă. A fost singura variantă la care Răzvan Petrescu – cel care a fost lectorul şi redactorul cărţii – nu a izbucnit în rîs, aşa cum a făcut la toate celelalte titluri naiv-copilăreşti pe care le găsisem pînă atunci (conţineau porumbei şi îngeri, mulţi îngeri, unii dintre ei fără aripi, ca titlul unei melodii a lui Puya). Aşa că am rămas cu Deadline, prilej pentru cîrcotaşi să-mi spună că mă dau interesantă cu titluri în engleză.
Adina Rosetti este scriitoare. Cel mai recent roman publicat: Deadline, Curtea Veche, 2010.
Foto: L. Muntean
