Mă ofer drept cobai. Studiu de caz. Poate că unii vor considera o impertinenţă rîndurile de mai jos sau, mai rău, povestea unui amator. Dar ştim cu toţii că originea latină a cuvîntului „amator“ trimite direct la calitatea de iubit. Şi da, recunosc cu toată fiinţa că sînt amorezat lulea de această meserie.

Nu sînt produsul unei şcoli de jurnalism româneşti. Am terminat Medicina şi chiar am practicat-o cîţiva ani, pînă ce un incident mi-a întrerupt viitoarea carieră sigură. Scriam cîte un articol pe săptămînă într-un cotidian regional, Gazeta de Sud, beneficiind de încrederea redactorului-şef care îmi permitea să-mi aleg subiectul, deşi, pentru interesul comercial al ziarului, ar fi fost mai apetisant să scriu despre boli şi pilule. Era o zi de iulie cînd, pierdut fiind într-un manual de farmacologie, un poştaş mi-a adus un plic cu antetul Ambasadei Germaniei la Bucureşti. Trimisesem un articol la concursul Deutsche Welle pentru jurnalişti tineri şi speram să cîştig premiul doi – un reportofon de care aveam nevoie. Nu-mi trecuse prin cap nici o secundă că aş putea fi cîştigătorul premiului întîi. În luna octombrie a acelui an eram deja la Bonn, intern în redacţia de limbă română a trustului de media german. Cînd am intrat întîia oară pe uşile de sticlă ale clădirii de pe malul Rinului (locul e superb), am simţit că mi s-a îndeplinit visul din copilărie.

O copilărie din care îmi amintesc încă mirosul de ziar şi urmele negre de cerneală care-mi rămîneau pe degete după ce citeam Evenimentul zilei şi România liberă. Mi-am trăit adolescenţa simultan cu „epoca de glorie“ a presei scrise româneşti, atunci cînd ziarele se tipăreau (şi se cumpărau!) în milioane de exemplare. Nu era efectul calităţii jurnalismului de atunci, ci mai degrabă dorinţa pantagruelică de informaţie şi opinie liber exprimată a românilor, firească după atîţia ani de dictatură. Folosind maşina de scris a părinţilor, la 10 ani făceam ziare pe care le vindeam apoi în bloc. Nu m-am jucat niciodată de-a doctorul, ci de-a jurnalistul.

Din perioada adolescenţei nu-mi amintesc să mă fi impresionat vreun articol de ziar. Ţin însă minte că deschideam cu plăcere Dilema, direct la pagina de reportaje. Acesta e şi motivul pentru care, mai tîrziu, cînd am trimis primul articol la un ziar naţional, acesta a fost Dilema. Şi a apărut! Nu la rubrica scrisori, ci la dosarul numărului. Pur şi simplu. Eram student încă şi asta mi-a dat încredere. Am început, cu ajutorul unui prieten, să scriu din cînd în cînd, pentru Adevărul, articole de opinie. Plata nu-mi acoperea nici măcar drumul de la Timişoara (unde eram student) la Bucureşti (unde mergeam în hidoasa Casă a Presei, să-mi ridic banii). Pînă ce, într-o zi, un redactor m-a sfătuit să-mi îndulcesc tonul critic faţă de acţiunile unui anumit partid. Era încă epoca Dumitru Tinu, iar eu eram intransigent. De atunci pînă la episodul Gazeta de Sud nu am mai scris.

Nici astăzi nu-mi dau seama dacă la Deutsche Welle am învăţat meserie sau dacă acolo mi s-a oferit un poligon de testare a intuiţiilor profesionale. Cu siguranţă am învăţat multe prin imitaţie, dar cel mai bun exerciţiu de învăţare era cititul. Cît mai mult. Ziare, reviste, romane, tratate, eseuri... Orice şi uneori fără discernămînt. Aşa am învăţat să scriu. Şi tot la Bonn am testat utilitatea unei reguli de aur: nici o zi fără să scrii. Organul jurnalistic e un muşchi care, nefolosit, se atrofiază.

Cînd am revenit în ţară, mi-am cumpărat un manual de jurnalism (nu spun numele autorului, pot spune însă editura: Polirom). Am constatat cît de inutil este şi mi-am continuat studiul prin imitaţie. Mai întîi cîţiva români: erudiţia barocă a editorialelor lui Hurezeanu, talentul de prozator din textele lui C.T. Popescu (întotdeauna mai plicticos cînd scria despre politică) şi, la categoria contraexemplu, opiniile dezlînate ale lui Ion Cristoiu. Apoi cîţiva incomparabili: americanii Tom Junod şi Susan Orlean pentru reportaj şi portrete şi Gideon Rachman, editorialistul lui Financial Times. Fiecare dintre aceştia mi-a fost, în parte, maestru.

Dar, pentru mine, întîlnirile profesionale definitorii au fost cu cîţiva colegi de generaţie. Cristian Pantazi de la HotNews, editorul cu care port acele discuţii încinse şi miezoase din care textul rezultat e întotdeauna mai bun. Cristian Lupşa de la DoR şi obsesia lui pentru rigoarea draconică a documentării. Andrei Crăciun, care continuă cu disperare să facă jurnalism la Adevărul, folosindu-şi înzestrările literare. Iar faptul că sînt apropiat ca vîrstă de reperele mele profesionale spune mai multe despre jurnalismul românesc decît tot acest articol.

Fac parte dintr-o generaţie de jurnalişti care şi-a găsit maeştrii în primul rînd în cărţi. Care a învăţat meserie din greşelile făcute direct pe teren, nu în mediul protejat al unei săli de curs. O generaţie ai cărei predecesori (Dumitru Tinu, Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu) s-au format la Scînteia sau Flacăra comunistă, acolo unde se făceau multe, dar nu jurnalism. Dar chiar şi un model negativ păstrează o valoare pedagogică.

Desigur, experienţa mea e atinsă de microbul subiectivităţii. Dar nu am devenit jurnalist din întîmplare şi nici împins de un entuziasm infantil. E o alegere responsabilă şi pasionată. Deşi trăim într-o ţară în care există libertate a cuvîntului, nicicînd acesta nu a fost mai epuizat precum e astăzi. Astfel că mulţi dintre noi au uitat cît de magic poate fi un cuvînt. Fie că poartă o informaţie medicală sau juridică, fie că e metaforic, atunci cînd e liber şi adevărat, orice cuvînt are forţa unei locomotive. Nu e un vis copilăresc, ci cred că e o realitate pe care o ignorăm adesea. Iar dacă viitorul îmi va demonstra că m-am înşelat, nu voi avea nici o reţinere în a deveni un medic de ţară cu multe poveşti adevărate în tolbă. Şi cu satisfacţia că a trăit un vis copilăresc, dar fascinant.

Vlad Mixich este jurnalist.