Undeva, cîndva, pe la jumătatea anilor 1990. Acţiunea se petrece într-un laborator de electronică, plin de maţele colorate a tot felul de fire şi conectori electrici plus ecranele luminoase, cu spoturi fluorescente, ale unor osciloscoape moderne. Unul dintre aceste sublime aparate valora atunci cît o garsonieră confort II din cartierul Titan. Nici un calculator... prea scumpe încă, democraţia digitală era la început. O duzină de postadolescenţi de 20-21 de ani, îmbrăcaţi majoritatea cu blugi turceşti Pyramid şi veste din piele, turceşti şi ele, se mişcă dezordonat în jurul meselor de lemn. Se fac că lucrează, în aşteptarea pauzei de ţigară. Fetele, colegele noastre, citesc pe furiş ultimul Sandra Brown, cu suspine abia înfrînate. Profesorul, un bonhomme rotund, jovial, cheluţ, tipul de inginer care mănîncă circuite pe pîine dimineaţa la micul dejun, este la fel de plictisit ca şi noi. Tot în blugi Pyramid şi el. Anii lungi de meserie în care a căutat să aducă spre lumina ştiinţei generaţii întregi de ucenici şi-au lăsat amprenta asupra sa. E un amestec complex de umor, lehamite şi fermitate. Aşa că hotărăşte să mai calce pedala, să treacă timpul. Vrea să se amuze şi discută degajat cu un student. „Măi Bănică, ia spune tu frumos cătă’ colegii tăi şam uitat să precizez, este vorba de un ardelean rătăcit în Regatţ cîte picioruşe poate să aibă un tranzistor, măi draghe?“ „Trei, dom’ profesor“, răspunde hotărît şi cu un aer voit cazon studentul. Scena începe să capete alură de pedagogie de şcoală nouă, Caragiale a coborît printre noi, printre ucenicii ingineri. „Dar cu cinci picioruşe sau mai multe ai văzut tu, măi Bănică, să existe?“ „Am văzut, dom’ Profesor, dar nu le mai spunem tranzistoare, le putem denumi deja circuite integrate!“ „Bravos, Bănică, uite mai ai o întrebare şi scapi: or fi oare pe lume şi tranzistoare cu două picioare?“ „Or fi, dom’ profesor, dar sigur nu pe masa mea!“ La finalul dialogului, bunul nostru profesor se răsuceşte magistral pe călcîiul stîng, aşa cum fac soldaţii în timpul exerciţiilor cu arma, spunînd cu o mare doză de satisfacţie în glas, către ceilalţi: „Ascultaţi aici! Colegul vostru va ajunge într-o bună zi un cunoscut om politic sau un renumit botanist. Dar niciodată nu va fi inginer. Dacă mîine ar fi închişi toţi inginerii din urbea noastră, tu ai fi eliberat imediat. Eşti nevinovat rău, măi dragă!“

Timpul a trecut, nu am devenit nici om politic, nici botanist. Ca pentru mulţi din generaţia mea, a anilor 1989 – 1990, atunci cînd Istoria s-a rupt în două, fără ca noi să fim pregătiţi pentru asta, studiile politehnice şi ingineria au fost (aproape) o obligaţie, şi nu o alegere. Trenul formării noastre profesionale a plecat dintr-o gară comunistă, cenuşie, pentru a ajunge la destinaţie într-o lume nouă, plină de culori şi promisiuni, dar extrem de instabilă. Ne pregăteam pentru „dulceaţa“ unei vieţi mediocre, dar stabile, de inginer pe unul dintre marile şantiere ale patriei. A trebuit însă să uităm tot şi să înfruntăm, complet nepregătiţi, cea mai dramatică schimbare din istoria României contemporane.

Foarte puţini dintre noi au avut curajul să renunţe la Politehnică, să înceapă o altă facultate, mai apropiată de vocaţia lor. În anul de graţie 1993, autorul acestor rînduri a vrut să renunţe la tranzistori şi tiristori, pentru a urma o altă cale, un „altceva“, fără chip şi formă bine precizate. Presiunea mediului înconjurător, a colegilor şi a familiei, teama de necunoscut au fost atît de puternice, încît a trebuit să renunţ. Preţul a cinci ani de zile de şcoală politehnică (nu aş spune ani irosiţi, ci mai degrabă prost cheltuiţi în ecuaţia vieţii) îl mai plătesc şi astăzi. Mă simt un convertit intelectual, orice aş face. Iar răutăcioşii nu uită niciodată să-mi reamintească faptul că sînt „un simplu inginer“, ca şi cum acest lucru ar fi un stigmat şi un dezavantaj competiţional. Revenind la logica generaţională, aş dori să mai spun că a trebuit să ne reprofilăm, imediat după terminarea studiilor. O parte dintre noi a urmat alte specializări, alte licenţe etc. Alţii s-au aruncat în apa tulbure a „afacerilor“ din perioada de tranziţie, unii nu au mai ieşit deloc de acolo, alţii au reuşit să întemeieze mari averi. A devenit aproape un loc comun afirmaţia că mare parte a elitelor economice şi financiare ale României contemporane provin din ingineri. Ca mică paranteză, am citit de curînd, cu pasiune, volumul Primul an de publicitate (Tandem Media, 2013), interviuri pe care dl Petre Barbu le-a realizat cu „părinţii fondatori“ ai publicităţii din România. Marea majoritate au fost „la bază“, ingineri. Punct şi de la capăt. În tentativele noastre, adesea disperate, de a ne reprofila, de a găsi o cale vocaţională existenţei noastre profesionale, se poate citi de fapt întreg destinul acestei ţări, după căderea comunismului. Sociologia eşecului individual, dublată de cel naţional.

Ce nu a mers, de ce nu am devenit ingineri? Nu ştiu cum mai decurge acum procesul de formare profesională în politehnica românească. Pot însă să fac un mic inventar al slăbiciunilor de atunci. Îmi permit acest nevinovat exerciţiu pentru că mai tîrziu am putut să observ, ce-i drept din exterior, cum avea loc procesul de selecţie şi formare la celebre şcoli politehnice din Europa, cum ar fi celebra École polytechnique fédérale de Lausanne (EPFL). Gustul pentru autonomie, gîndire liberă şi independentă era unul dintre ingredientele de bază ale formării inginereşti de acolo. Noi am fost educaţi într-o logică a „ascultării“ şi a obedienţei, aproape religioase, terorizaţi de examene fără cap şi fără coadă, multe dintre ele complet inutile şi fără aplicabilitate practică. Principiile ingineriei, metoda sa de lucru sînt eminamente logice. Referinţele sînt tehnice, ştiinţifice, matematice, imbricate într-o acţiune riguroasă şi suplă, în acelaşi timp. Acest lucru trebuia să se reflecte în formarea noastră, în programul de studii. Văzută cu detaşarea pe care ţi-o dă timpul, în cazul nostru totul lasă impresia unei scufundări vesele, a unui haos inconştient.

Ne-a lipsit complet şi o istorie a ştiinţei(lor) inginereşti, pentru a ne arăta că nu venim de nicăieri şi că inginerii au construit lumea modernă, aşa cum o cunoaştem astăzi. Măcar despre Cyrus Smith, inginerul-inventator şi insula sa misterioasă, să ne fi vorbit cineva! Tot în Occident mi-am dat seama că inginerii manifestă un remarcabil esprit de corps, au o conştiinţă sigură, netulburată, a apartenenţei la o elită profesională. Nu degeaba mari şcoli politehnice au fost la origine instituţii militare. Noi eram victima bancurilor centrate pe asemănarea dintre ochii cîinilor şi ai inginerilor (ambii reflectă mare fidelitate, sînt umezi şi nu se pot exprima folosind cuvinte), percepuţi ca o cantitate în dauna calităţii. Nu ştiu cît s-a schimbat din toate acestea, astăzi. Nu ştiu dacă tinerii politehnişti mai renunţă sau nu la studiile lor, atunci cînd simt că nu au vocaţii tehnice. De un lucru sînt însă sigur: viitorul ingineriei depinde, în România, de recucerirea mîndriei de a fi inginer, de a aparţine elitei, repet. Inginerii sînt cei care construiesc, de fapt, dezvoltarea durabilă, esenţială pentru viitorul nostru ca specie umană. Inginerul a murit. Trăiască însă ingineria! 

Mirel Bănică este inginer electronist, specializarea electronică industrială.