Cum mi-am petrecut foamea
Înainte de toate se pune o amorţeală firavă în partea stîngă, sub coaste. Cine nu ştie s-o asculte o va confunda cu leziunea minoră cauzată de un somn strîmb. În clipa asta nu pot fi însă păcălit, ştiu sigur de unde vine: amorţeala din stomacul meu e una cultivată. E trecut de ora prînzului şi n-am mîncat de aproape o zi. Mă plimb prin Bucureşti flămînd, vreau să studiez şi să trăiesc foamea, s-o văd crescînd. Cine nu înţelege senzaţia asta nu ştie nici mila adevărată: împarte bani din reflex, din superstiţie, cu scîrbă.
Cînd ţi-e foame, vezi mulţi oameni care mănîncă pe stradă. În schimbul unor sume de bani, vînzătorii de la covrigării, gogoşerii, shaormerii, tarabe şi hipermarketuri îi aprovizionează cu alimente, pe care ei le consumă în mers sau pe cîte-o bancă, cu mintea în altă parte. Aflat în trecere pe la Universitate, partea dinspre Colţea, primul lucru pe care un om flămînd îl observă la Vasile Diaconu este felia de portocală aşezată pe coji, în stînga lui. Şi o bomboană de ciocolată care se topeşte deasupra, pomană creştinească. Înainte să observ că Vasile Diaconu seamănă cu un sfînt, eu unul văd portocala şi ciocolata.
O cană de lapte cu ou crud
Dacă sfinţii ar umbla prin lume în costume închise la culoare, pulovere, ciorapi groşi şi şlapi, dacă şi-ar purta învăţăturile în sacoşe murdare şi s-ar opri pe cîte-o bancă să mănînce portocale şi bomboane, numeroşi creştini s-ar opri să-l asculte pe Vasile Diaconu. Are păr puţin şi negru, dat pe spate, barbă albă şi aspră, crescută drept. Vorbeşte întruna despre Dumnezeu, foloseşte pauze şi creşteri, zice aşa: „Nu vă apucaţi să judecaţi că unii sînt buni şi alţii răi, că unii dau de pomană şi alţii împart lumea, nu-i judecaţi pentru că nu-i puteţi cuprinde. Fiţi de acord cu mîntuirea tuturor oamenilor. Scopul este să ajungem cu toţii în Cer“. Convertirea lui s-a petrecut într-o noapte, după o serie de dificultăţi.
A fost lăcătuş mecanic, a fost sindicalist, a divorţat, a dormit o vreme în scara blocului, s-a îmbolnăvit şi s-a vindecat, iar acum vorbeşte despre Dumnezeu şi mănîncă puţin. Nici nu-i trebuie cine ştie ce: o cană de lapte călduţ cu ou crud, un compot, nişte brînzică de vaci, puţin şi sănătos. „Am multe dificultăţi în obţinerea alimentelor, dar pentru mine pot să iau. Eu voiam să iau şi pentru alţii, să-i ajut pe stradă.“ Cît Vasile Diaconu vorbeşte despre meniul său şi despre cele sfinte, prin dreptul nostru trec sărăţele, merdenele, gogoşi, pungi cu cireşe. Sînt oameni care mănîncă şi oameni care se abţin.
Cel mai mare dintre cei zece copii ai lui Vasile Diaconu lucrează într-o măcelărie. Într-o zi s-a întîlnit cu el pe stradă şi au constatat că nu puteau comunica. Dar băiatul e bine, are tot ce-i trebuie – „dacă lucrează la măcelărie, vă daţi seama...“ Cînd lucrezi într-o măcelărie, ai tot ce-ţi poţi dori, nimic mai adevărat. Amorţeala se preschimbă într-o durere lichidă, care urcă spre coşul pieptului, ca să atace stomacul de deasupra. Pe limbă se-încheagă un gust rău, tîmplele încep să pulseze. Lucrurile din jur au însă contururi clare, mirosul e în formă, auzul e limpede. Cel puţin într-o primă fază, foamea e însoţită de o mare doză de luciditate, explicată ştiinţific: creierul eliberează hormoni şi caută soluţii. Omul flămînd are simţurile unui animal de pradă, însă nu întotdeauna trage folos din asta.
Cartofi, bulion, Delikat
Înspre Piaţa Unirii e o patiserie în care se găsesc preparate proaspete cu brînză sărată sau cu vişine, femeia de la casă face faţă cu greu solicitărilor. „Ce să-ţi iau de mîncare?“, îl întreb pe copilul întins alături pe asfalt, cu un copil mai mic în braţe. Amîndoi sînt bine înfofoliţi, în general săracii se îmbracă gros în orice anotimp. „Domnu’, dar nu luaţi de aici. Mergeţi şi luaţi nişte cartofi din partea cealaltă.“ „Cartofi prăjiţi?“. „Nu, cartofi-cartofi!“ „Cartofi şi mai ce?“ Copilul face ochii mari şi se opreşte, se gîndeşte ce-ar mai vrea în afară de cartofi sau pur şi simplu n-are încredere sau pur şi simplu se joacă de-a mîncarea. „Şi nişte bulion! Şi nişte Delikat!“ Nu ştiu ce vîrstă are copilul ăsta, nici măcar dacă e fată sau băiat, nu mai mult de 14 ani. O să aflu exact cînd mă întorc cu sacoşa de cumpărături. Întotdeauna oamenii sînt mai vorbăreţi cînd au de mîncare.
În mijlocul hipermarketului e amenajat un fel de ţarc cu trei-patru mese înalte, din acelea la care se stă în picioare, pentru clienţii care nu mai pot îndura foamea pînă acasă. Cei mai mulţi aleargă însă printre rafturi, îşi ciocnesc coşurile şi cărucioarele, îşi înfig degetele în pîini pentru a le verifica prospeţimea, iar cînd ajung la casă transferă produsele în pungi albe, avînd grijă să echilibreze greutatea destinată celor două braţe. Numeroşi cerşetori aşteaptă afară, împrăştiaţi pe lîngă ziduri. Majoritatea clienţilor – cei care au luat cunoştinţă de avertismentele Poliţiei despre cîştigurile lunare imense ale celor care întind mîna înspre ei – trec mai departe, indiferenţi sau uşor iritaţi. Cîţiva clienţi se opresc, lasă jos pungile albe şi scot o cutie de iaurt sau o pîine. Cei mai mulţi dintre cerşetori le urează binefăcătorilor sănătate şi „Doamne, ajută!“, unii nu zic nimic.
Doamna Veronica plînge şi zice „Să dea Dumnezeu să vă scape de greu!“. Plînge, pune iaurtul în pungă şi se asigură că n-o să se verse peste cozonacul primit mai devreme. „N-am nimic de mîncare. A zis cineva că-mi aduce nişte pîine, dar cum l-ai văzut dumneata, aşa l-am văzut şi eu. E rea lumea! În toate ţările a fost greu, a rămas Bucureştiul. Pensie n-am, şi piciorul e lovit într-un accident de maşină, tot corpul e lovit de la maşină. Şi uite că umblu că n-am bani să mănînc şi am o fată cu cancer. Şi am necaz. Mai zice şi lumea...“ Tocmai trece o femeie care lasă în urma ei cuvîntul „minciuni“. „Uite lumea! Să-i înece Dumnezeu în otravă pe ăia de mi-au luat banii. Am avut bani frumoşi, am avut pensie. Am muncit, am muncit, de mică am muncit!“
10 covrigi, 4 merdenele sau o shaorma mică
Legea spune că doamna Veronica comite infracţiunea de „apel repetat la mila publicului“. Există diferite forme de a apela la mila publicului. Într-un miez de noapte, la vreo 10 metri de locul în care plînge acum această femeie, mi-a tăiat calea o tînără foarte slabă. Spunea, într-o engleză şoptită perfect, o engleză disperată, că fusese jefuită în acea dimineaţă, la puţin timp după ce ajunsese în Bucureşti. Avea nevoie de 20 de euro pentru a-şi cumpăra un bilet de tren pînă la Iaşi, destinaţia finală. Spunea că-i este tare ruşine că trebuie să se roage de oameni pe stradă şi că, dacă o voi ajuta, îmi va trimite banii prin mandat, în dimineaţa următoare. „Nimeni nu vrea să mă ajute, nu înţeleg...“ Îşi exprima revolta în faţa indiferenţei cetăţenilor români, în faţa neîncrederii lor faţă de veridicitatea cazului său. I-am dat 10 lei, iar ea m-a întrebat cît înseamnă asta în euro. M-a privit cu un oarecare reproş: nici eu n-aveam încredere în adevărul disperării sale. Am lăsat-o şoptind revoltată, cu un plastic în valoare de 2,5 euro în mînă. O săptămînă mai tîrziu, tot într-o seară, am văzut-o pe fata aceea foarte slabă pe strada Batişte, aproape de fostul sediu al Ambasadei Statelor Unite. O femeie îi asculta povestea: fusese jefuită, nu mîncase şi trebuia să ajungă la Iaşi. Am văzut, de la distanţă, cum doamna aceea de treabă a început să caute în poşetă, cu aceeaşi jenă pe care o afişasem probabil şi eu cînd scotoceam prin buzunare după bancnota de 10 lei. Cu această sumă se pot cumpăra 10 covrigi, 4 merdenele sau o shaorma mică. Oamenii sînt în stare de multe fapte mîrşave în numele foamei.
Foamea mea e însă adevărată, cel mai adevărat lucru care i se poate întîmpla unui cetăţean. Ea se compune acum dintr-o fierbinţeală la nivelul abdomenului şi o ditamai durerea de cap. N-o să mănînc acum, poate mai încolo, după ce-i duc copilului întins pe asfalt cartofii, bulionul şi punga cu Delikat care are o poză cu o găină friptă, alături de promisiunea unui „gust intens de găină“. Copilul nu mai e însă acolo, poate l-au alungat alte persoane care apelează în mod repetat la mila publicului, din motive de teritoriu. Sau mai degrabă n-o fi avut încredere că mă voi întoarce. La urma urmei, de ce-ar crede pe cineva care doar promite că-i va lua de mîncare?
Mă ia un tremur, inima se zdruncină într-un ritm nou. Merg înspre Tineretului, printre mici fîntîni arteziene şi boscheţi uscaţi în suporturi de lemn. De stîlpi atîrnă fotografii cu oameni care zîmbesc şi întind mîna către lumea de pe stradă, ca să îndrume, ca să ceară, ca să ofere încredere. Pe Bulevardul Dimitrie Cantemir bubuie boxe, ritmul lor se duce direct în tîmple. E o orchestră de dureri: împunsături, strînsori, fierbinţeli, valuri reci, apăsări, vîrtejuri. Ar fi fost bine să-l ascult pe Vasile Diaconu, omul acela de la Universitate care seamănă cu un sfînt în şlapi: dacă nu depui mult efort, nu-ţi trebuie cine ştie ce alimentaţie. Vasile Diaconu are un proiect de „lege specială extraordinară“, prin care fiecare om creat de Dumnezeu ar urma să primească un milion de dolari. Am putea achiziţiona astfel nu mai puţin de 1300 de tone de cartofi, 160.000 de cutii cu bulion şi 100.000 de pungi cu Delikat, pentru a ne potoli foamea. Practic, dacă am intra în posesia tuturor acestor lucruri, am fi hrăniţi, am avea putere să mergem pe jos oricît şi n-ar mai fi nevoie să întindem mîna în faţa nimănui.
Vlad Odobescu este jurnalist.
