Cum fură studenţii
Plagiatul are o lungă istorie. Mai întîi să vedem de unde vine cuvîntul. În Roma antică, substantivul latin plaga desemna „plasă de vînătoare“, iar acţiunea de capturare a prăzii se numea plagium. Cu timpul, derivatul plagiarius ajunge să-i denumească pe traficanţii care furau sclavii altora. Marţial este primul autor care foloseşte acest cuvînt cu sensul de astăzi, adică „hoţi de texte“. Să-i dăm cuvîntul: „În versurile scrise de mine, Fidentine, / Ai strecurat o pagină din tine; / (…) Nu eu te acuz, ci versul de tine-adăugat, / O pagină ce strigă: «Ai furat»!“.
Vedem aşadar că plagiatul nu este o practică recentă, însă abia în ultimii ani ajunge la o răspîndire de-a dreptul îngrijorătoare. În trecutul nu foarte îndepărtat, pentru a avea acces la conţinutul unei cărţi, trebuia să mergi la bibliotecă şi să faci efortul de a copia de mînă ceea ce doreai să plagiezi.
Apariţia Internetului schimbă radical datele problemei. Plagiatorii sînt scutiţi de inconvenientele muncii fizice presupuse de scrisul de mînă. Acum e suficient să introduci un cuvînt în motorul de căutare şi ai accces instantaneu la nenumărate texte şi informaţii despre tema căutată. Apoi, computerul face treaba în locul tău, prin funcţiile copy-paste. Din păcate, printre utilizatorii acestei practici se numără şi studenţii. Pentru a face faţă la mulţimea referatelor care li se cer, unii o iau pe scurtătură şi livrează, fără ezitare, texte scrise de alţii, fără a indica sursa. În absenţa sancţiunilor, acest ilicit „modus operandi“ devine obişnuinţă, astfel încît între referatul de seminar copiat de pe Internet şi lucrarea de licenţă nu este decît o diferenţă de cantitate. De exemplu, în sesiunea din vara aceasta am depistat în lucrările coordonate de mine nu mai puţin de 15 încercări de fraudă. Anul trecut am avut doar două cazuri. Ceva s-a întîmplat: asistăm la o adevărată epidemie a plagiatului? La o banalizare a lui? Apare o „cultură a plagiatului“ în universitate?
Un fapt este cert: cartea nu mai este suportul privilegiat al cunoaşterii. Mulţi dintre studenţii de azi nu mai cunosc drumul spre bibliotecă sau plăcerea de a intra într-o librărie. Cînd le recomand bibliografia pentru lucrare, îmi spun că îşi vor comanda cărţile de pe net. O studentă era foarte dezamăgită cînd i-am spus că nu îşi va putea comanda nişte cărţi apărute în anii ’70, pe care le poate găsi doar la bibliotecă... Munca în sala de lectură prespune un oarecare efort. Tentaţia e mare cînd ştii că, stînd acasă sau la serviciu, în faţa computerului deschis, poţi găsi „materie primă“ pentru lucrarea de licenţă. Problema e că unii găsesc aici „produsul finit“. Iată ce copiază studenţii: de la propoziţii, paragrafe şi pagini, pînă la capitole întregi. Nimic nu le scapă: pagini Web, nelipsita Wikipedia, bloguri, site-uri specializate care vînd lucrări gata făcute.
În alte ţări, plagiatul studenţesc este sever pedepsit. La înscriere, semnează un contract de non-plagiat, în care li se explică modalităţile de citare din surse Web, li se spune ce este un plagiat şi sînt precizate sancţiunile. În Franţa există cursuri obligatorii despre normele scrierii academice, le sînt predate inclusiv metode de a căuta şi folosi onest informaţia ştiinţifică de pe net (baze de date, reviste online). În universităţile noastre, studenţii trebuie să se descurce singuri şi mulţi dintre ei nu au competenţele necesare de a redacta o lucrare de licenţă, nu au spirit critic, capacitate de analiză şi sinteză, nu ştiu ce este un aparat critic, nu sînt capabili de a alcătui o bibliografie. Abia în momentul redactării licenţei, profesorilor coordonatori le revine sarcina de a le explica studenţilor cum e cu idem şi ibidem, dar e foarte tîrziu. Unii studenţi rîd de mine şi mă consideră un „expirat“ atunci cînd îi sfătuiesc să folosească fişele bibliografice şi de extras, în locul notiţelor îngrămădite în agende bune la toate.
Vameş la texte
Facultatea de Litere are un Regulament antiplagiat, recent adoptat. Studentul trebuie să depună şi lucrarea în formă electronică, textul este trecut prin programe de detecţie a plagiatului (nu Turnitin, e prea scump, altele, mai puţin performante), iar comisia primeşte o listă de nume şi de procentaje ale fraudei. La 10% text plagiat, nu mai intră în examen. Totuşi, prevenţia este mai importantă decît sancţionarea. Deja am ochiul format, ca un vameş. Cînd primesc texte prea bine scrise, devin atent. Am şi alte indicii „tehnice“, chiar punerea în pagină mă pune în gardă. Atunci cînd aplici un copy-paste, cuvintele unei propoziţii se spaţiază. Apoi, găsesc paragrafe scrise cu caractere diferite, marginea dreaptă a paginii nu e aliniată (nici măcar nu se străduie să dea comanda justify), diverse capitole, secţiuni, paragrafe diferă ca stil de scriitură, lipsesc elementele de legătură între paragrafe, nu există tranziţii logice. La notele de subsol găsesc citate cărţi apărute pe la 1700, la care, evident, nu au avut acces. La o simplă căutare pe Google cu cuvinte-cheie din lucrările lor, descopăr frauda. Apoi le comunic adresele site-urilor din care s-au înfruptat. Este eficient, dar cît consum de timp pentru mine!
În sesiunea aceasta, cum spuneam, am depistat multe tentative de fraudă. Am primit lucrări alcătuite integral din texte luate din diverse site-uri. Colaje inabile, bricolaje, cîrpeală. Nici un rînd nu le aparţinea! O studentă a copiat pînă şi o scurtă descriere a Japoniei, de pe site-ul unei agenţii de turism! Altă studentă prelua cu seninătate texte de pe site-uri legionare. O lucrare era integral luată de pe un site specializat în psihologie. Am respins-o şi am trimis studenta la bibliotecă. Revine cu un alt text. Din nou plagiat. Îmi scrie un mail: „Rîndurile marcate de dumneavoastră nu au fost luate cu copy-paste de pe Internet, ci au fost luate din cărţi. De cînd am greşit prima oară, nu vreau să repet greşeala. De aceea am fost la bibliotecă în Craiova, şi am luat de acolo 15 cărţi, pe mai multe permise, ale mai multor persoane. Am formulat enunţurile mult prea aproape de ce scria în cărţile respective“. De fapt, ea apelase la serviciile site-ului scribd.com, unde se pot găsi integral acele cărţi. Cei care folosesc netul ca să ia texte uită că recurg la un instrument cu două tăişuri: ce e furat de pe Internet nu poate fi ascuns. O altă studentă a încercat să mă testeze, mi-a trimis textul lucrării pe mail: „Aţi putea verifica, vă rog, dacă a mea este OK?“. Nu era. Rescrie textul şi mi-l trimite din nou, cu menţiunea: „Dom’ profesor, acu’ e bine?“. Lăsînd la o parte obrăznicia, nici acum nu era bine.
Cum se justifică cei prinşi că au plagiat? Iată o mostră: „Încep prin a vă spune că tot ce aţi relatat este 100% adevărat şi nu sînt mîndră de ceea ce am făcut. De curînd am fost promovată, am oameni în subordine şi multe responsabilităţi pe care înainte nu le aveam. Despre faptul că lucrarea se poate considera plagiat chiar nu am ştiut. Vă spun cu toată convingerea că intenţia mea nu a fost aceea de a vă păcăli. Pur şi simplu am încercat să strecor în programul meu de lucru şi realizarea licenţei“. Sau: „Să vă spun sincer, nici nu am ştiut că este considerată un fel de infracţiune dacă se mai găsesc unele surse copiate în lucrare.“ Altcineva îmi spunea că „doar a împrumutat“. Unii se comportă insolent, se declară de bună-credinţă şi au impresia că îi persecut, chiar simt în privirea lor: „Ce mai vrea şi ăsta de la mine?“.
Nu trebuie doar să semnalăm şi să condamnăm amploarea plagiatului, trebuie să îi căutăm originile. Cînd eram elev, nu îmi amintesc să mi se fi cerut vreodată un referat făcut acasă. Eram examinaţi individual, scoşi la tablă, dădeam extemporale. De un deceniu încoace, în şcoala generală şi liceu, profesorii cer în mod constant referate. Elevii intră pe site-urile specializate, printează referatele, le predau şi obţin uşor note mari. Obiceiul este tolerat, ba chiar recompensat. Evident, aceste referate ignoră sursa informaţiei. Aşadar, cauza este în amonte (desigur, o să mi să spună că mereu aceasta este scuza universitarilor!). De aceea plagiază studenţii, pentru că aşa au fost obişnuiţi în liceu şi în şcoala generală. Ajunşi în facultate, ei sînt sincer convinşi că a copia de pe net este o practică legitimă, firească. Poate că revenirea la un învăţămînt ceva mai „clasic“, cu o verificare personalizată, fără referate ca modalitate predilectă de notare, ar mai reduce proporţiile plagiatului studenţesc.
Revenind la lucrările de licenţă, mă mai contrariază ceva. Susţinerea lucrării în faţa comisiei, moment care marchează finalul studiilor universitare, s-a desolemnizat. O studentă a venit chiar îmbrăcată în costum de motociclistă, cu casca în mînă. După ce se termină examenul, găsim lucrări de licenţă aruncate la toaletă, în coşul de gunoi, dovadă a faptului că nu-şi preţuiesc munca, nu mai păstrează pentru ei un exemplar din lucrare. Plagiatorii nu ezită să se laude că au luat 10 cu o lucrare plagiată sau cumpărată, ceea ce este profund injust faţă de cei care au muncit cinstit.
Cîteodată stau şi mă întreb ce avem cu bieţii studenţi care plagiază? Pentru că şi universitarii plagiază, unii ajung chiar miniştri ai Educaţiei. Plagiatul nu este însă singura formă a imposturii academice. O carieră universitară se poate construi şi cu negrişori de lux. Îmi vine în minte exemplul halucinant al unui tînăr universitar care semnează cu nonşalanţă texte superbe, scrise însă de altcineva. Am dedus că nu este el autorul lor pentru că articolele impecabile alternează cu texte mizerabile, agramate, cu fracturi de logică. Este imposibil ca cele două tipuri de texte să fie produse de aceeaşi persoană. Desigur, o astfel de însuşire a muncii altcuiva este foarte greu de dovedit, cîtă vreme persistă complicitatea între adevăratul şi falsul autor. Ar fi totuşi detaliul că textele excepţional scrise au o marcă stilistică inconfundabilă, încît îşi denunţă singure adevărata paternitate, identificată de toţi cei care admiră claritatea, concizia şi eleganţa exprimării acestui autor care, de data aceasta, alege să rămînă în umbră.
De ce i s-a construit o carieră universitară acestui „tînăr de nădejde“? Nu mă întrebaţi acum, e prea cald, sînt multe grade afară… Tot Marţial o spune mai bine: „De vrei cu scrisul altui poet să te făleşti, / Nu cartea să i-o cumperi, tăcerea să-i plăteşti!“.
Alexandru Ofrim este conf. univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.
Foto: L. Muntean
