Timpul tînjea după clipe filozofale. De aceea, în ajunul Sărbătorii Pogorîrii Sfîntului Duh, ne-am retras în munţi la Şirnea, deasupra localităţii, pe un platou între Bucegi şi Piatra Craiului. Vecernia panegirică a creaţiei a început încă de după-amiază printr-un cor fără glas al colinelor cuminţi, al munţilor cu vîrfurile lor golaşe, şi a continuat seara prin jocul de lumini al stelelor. Întraripaţi de această liturghie a creaţiei, în amurg ne-am cuibărit în iarbă, am destupat o sticlă de Abaton roşu, un vin athonit, potrivit acestui symposion, şi am început să filozofăm. Personajele sînt descrise în funcţie de ce este Dumnezeu pentru ei: pentru Cristi (Cr.) – o idee încarnată periculos de vie, pentru Ion (I.) – luminiţa de la capătul tunelului, pentru Mihai (M.) – siguranţa zilei de mîine, pentru Clement (Cl.) – nemitarnicul Judecător.  

Cr.: Dragi sympotes, întrucît acest symposion se va desfăşura în perioada vesperală a Cinzecimii, vom vorbi despre credinţă în Dumnezeu. Ce înseamnă a crede în Dumnezeu, cum ajungem să credem, cînd apare cunoaşterea – înainte sau după credinţă, cum ne ajută, dacă ne ajută, Cel în care credem, să credem în El; care este raportul dintre credinţă şi moralitate, mai profund zis, dintre credinţă şi existenţă, precum şi raportul dintre credinţă şi frică sau despre credinţa ca superstiţie. Fără îndoială, credinţa adevărată trebuie să fie un act ontic şi ontologic, de cunoaştere şi recunoaştere a lui Dumnezeu, şi nu unul bigot, iraţional şi sentimentaloid, de refulare a angoaselor şi a frustrărilor noastre existenţiale.

I.: Aşa e, mai ales că verbul „a cunoaşte“ chiar etimologic sugerează asta, de vreme ce vine de la verbul „a naşte“. A crede în Dumnezeu înseamnă a te naşte în El, cu El. Evident este vorba, aşa cum ne spune Grigorie de Nyssa, de gnosis, adică de cunoaşterea care presupune un ep-aphe, adică un contact, nu atît de episteme, cunoaşterea empirică.

Cl.: Staţi puţin, fraţilor, că, deşi o dai tare cu raţionalitatea, începi să derapezi logic şi laşi să se înţeleagă precedenţa credinţei în faţa cunoaşterii. Eu cred că nu poţi crede dacă nu-L cunoşti, dacă nu-ţi dă un semn.

I.: Părinţii Răsăriteni s-au ferit de extremele „credo ut intelligam“ şi „intellego ut credam“. În gnoseologia teologică, trebuie evitată – aşa cum scrie Vasile cel Mare – problema precedenţei dintre credinţă şi cunoaştere, deoarece atît scopul, cît şi conţinutul credinţei sînt identice cu scopul şi conţinutul credinţei. Deci, conform acestui mare teolog, putem spune şi că credinţa precede cunoaşterii, şi că cunoaşterea precede credinţei.

M.: Dialectică pură şi insipidă, mi se pare ce spui. Să mă ierte Sfîntul Vasile! Dar, vă întreb eu, pe voi, misticoizilor, fără să aştept un răspuns clar, Apostolii – cînd au început să creadă şi să iasă la propovăduire? Nu după Pogorîrea Duhului Sfînt, adică după un act de cunoaştere? Toma – cînd a crezut? Nu după ce s-a atins de coapsa Lui, după ce L-a pipăit? Şi i se spune pe nedrept necredinciosul, pentru că el a fost singurul dintre Apostoli care a rostit către Hristos „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!“

Cl.: Întreb şi eu: Apostolul Pavel – cînd s-a convertit? Nu cînd i s-a arătat Hristos în lumină pe drumul către Damasc? La Steinhardt nu a fost mai întîi descoperirea, adică cunoaşterea, şi apoi credinţa?

Cr.: Nu este aşa! A fost şi o credinţă, una căutătoare, un dor de Dumnezeu cel adevărat. Ion a spus clar că e necesar să evităm această falsă problemă a precedenţei. Cunoaşterea, de exemplu, precede credinţa, cînd este una catafatică, cînd „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria“. Credinţa precede cunoaşterea cînd vorbim de o cunoaştere personală a lui Dumnezeu, pentru că, prin credinţă, omul se purifică de patimi şi aşa primeşte iluminarea dumnezeiască. Dar vorbim de o credinţă ca o căutare cu dor a Creatorului tău, nu de una îngustă, habotnică, fobică.

M.: Aici spuseşi un mare adevăr, dar cu jumătate de gură şi-n cuvinte ticluite, ca să nu fii acuzat, probabil, de erezie de către Sfînta şi Pravoslavnica Biserică. Dar să ştii că-ţi stă mai bine eretic! Revin şi spun cu tărie: credinţa din frica propovăduită de Biserică cu butada „începutul înţelepciunii e frica de Dumnezeu“ e mai mult o superstiţie care sfidează logica şi chiar bunul simţ!

I.: Nu e vorba de frica în înţelesul comun, ci mai mult de o reverenţă în faţa lui Dumnezeu. Butada asta e totuşi text din Scriptură!

M.: Şi? Inspirată, cum o fi, tot scrisă de mîna omului este. Adicătelea creată. Părinţii pe care tot îi clamaţi voi spun clar că numai Dumnezeu este absolut, deci Scriptura nu este. Am I wrong? E retorică întrebarea. Să revenim la credinţa din frică. Nu sîntem sclavii Lui, totuşi, de vreme ce ne-a numit prieteni. Eu unul nu pot să cred din frică, punct!

Cr.: Nici nu trebuie! Expresia Robii Domnului exprimă starea liturgică de închinare în faţa lui Dumnezeu, ca pleromă ontologică, nu una de sclav. Grigorie de Nyssa ne spune că nu trebuie să ne rupem de viaţa plină de răutate ca un rob de frica iadului, nici să facem binele pentru nădejdea răsplatei ca un negoţ şi/sau un schimb, ca nişte negustori ai vieţii virtuoase, ci să considerăm înfricoşătore numai căderea din prietenia lui Dumnezeu...

Cl.: Aşa da! Se pare că şi Părinţii ăştia, cu trecerea timpului, s-au mai oxidat, căci, dacă iau Hristoitia lui Nicodim Aghioritul sau Moartea – pardon Mîntuirea păcătoşilor – mă îngrozesc de pedepse, atît în lumea asta, cît şi pe lumea cealaltă. Apare obsesiv peste tot raportul etiologic subsecvent între faptă şi pedeapsă, şi între frică şi virtute.

M.: Ce frică, dom’ne?!? Să stai ca prostu’, fără să te întrebi nimic, fără să te revolţi? De ce m-a făcut fiinţă raţională, dacă nu mai am întrebări, îndoieli, căutări? Dacă tot ne-a făcut, bine ar face să ne dea cîteva explicaţii!

I.: Caută-le! Cercetează, îndoieşte-te, nu ne opreşte Dumnezeu să facem asta. Vasile cel Mare chiar spune, într-un text, că Dumnezeu nu ni le-a descoperit pe toate, ca să ne invite să exersăm mintea noatră să le afle, dar atunci cînd mintea nu mai poate avansa, simplitatea credinţei e mai presus de demostraţiile logice.

M.: Hai că ne băgaşi iar o poezioară! Aş ataca acum o altă latură pernicioasă a credinţei, anume acea credinţă sentimentaloidă, deşănţată, care a devenit realitate covîrşitoare la noi. Adu spre închinare acum femurul sfintei, nu ştiu care, al sfintei Eufimia, să zicem, şi vezi apoi efervescenţă spirituală în popor. Mii de oameni îmbrîncindu-se la coadă la moaşte, plîngînd – pardon, rugîndu-se – cu lacrimi, litanii interminabile, poveşti nemuritoare despre viaţa ei, rostite de clerici la microfonul loud sound... Mă iertaţi, dar, în zilele noastre, credinţa se reduce la prosternare în faţa oaselor sfinte, teleportările science fiction ale lui Arsenie Boca, parastase, paraclise...

Cl.: Vă dau un exemplu elocvent. Un prieten a mers la Ierusalim, şi mi-a povestit că, la intrare în mormîntul sfînt, a căzut în genunchi şi a plîns două ore încontinuu de emoţie sfîntă. Eu totuşi văd credinţa ca un act existenţial, unul noetic, sobru, discret, fecund periergos, fără jelanii sterile...

Cr.: Da, credinţa este un act al întregii firi a omului, nu se reduce la un sentiment, fie el şi unul bun. E drept, implică şi partea simţitoare a omului, dar este o lucrare a lui Dumnezeu în toată fiinţa omului. Credinţa adevărată nu este iraţională, pentru că este o relaţie cu Cel ce este Raţiunea Supremă. De altfel, relaţia cu Dumnezeu este logiki latreia, „slujbă înţelegătoare“.

Cl.: Pany ge. Această credinţă sentimentaloidă, plină de frici şi de superstiţii, este una searbădă, una care nu-l schimbă pe om. Aşa se face că avem mulţi oameni credincioşi, dar foarte puţini morali.

I.: Bine, dar trebuie să fim atenţi la anumite nuanţe. Altceva este a crede în Dumnezeu, şi altceva – a crede lui Dumnezeu, cum spune Palama. A crede lui Dumnezeu presupune şi o imitare a lui, în primul rînd în dragostea faţă de oameni. Dar să conchidem, că lungirăm prea mult vorba. Scurt, te rog!

Cr.: Credinţa este dorul neostoit al omului după Dumnezeu. Expresia „cred, Doamne, ajută necredinţei mele“ se poate traduce cu „mi-e dor de tine, Doamne“. Dar e mai mult, este şi darul lui Dumnezeu către om, atunci cînd îţi este dor de Cel pe care Îl ai. Rezum: Este un dor de a-L vedea şi un dor pentru că-L vezi.

Noaptea s-a lăsat luminos peste sat. Tăria cerească s-a înflăcărat de o puzderie de stele, prevestind Sărbătoarea Luminii pogorîte în chip de limbi de foc şi statornicindu-se în poziţia liturgică doxologică faţă de Creator: Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale!  

Cristian Chivu este dr. în teologie al Facultăţii de Teologie Thessalonic şi doctorand al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Aristotel“ din Bucureşti, secţia Limbi clasice. Cea mai recentă carte publicată: Sfîntul Marcu Evghenicul, Opere, vol. II, ediţie bilingvă inedită, introducere, note, traducere, text grec cules de pe manuscris, Fundaţia Gîndul Aprins, 2014.