Vorba a făcut ocolul României în toate mijloacele de transport mediatic: „M-am certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat.“ Nu e nevoie de identificarea rostitorului, îl ştie toată lumea. Iar asta e doar o probă din dosarul gîlcevei în jurul mingii. Sigur, fiind vorba de fotbal, nici nu prea ai avea la ce să te aştepţi. Dacă zăbovim, cu pupilele dilatate şi părul zbîrlit pe şiră, e vina noastră fiindcă preferăm hidrogenul sulfurat parfumului de zambile. Perfect, atunci să urcăm din smîrcurile Ligii I spre aerul alpin din Parlament. Şi să le descoperim aici pe sfioşeniile lor Nicolae Bacalbaşa („Dă cu labele, vezi că faci fractură, vezi, doamnă, că faci fractură şi pe urmă nu mai poţi să – aici, un gest de slavă zeului Onan – votezi“ – către Raluca Turcan) şi Corneliu Bichineţ („Aţi trecut de multe ori, stimate domnule scriitor, prin judeţul Vaslui şi nu v-a stricat nimeni rozeta“).

Ce leagă aceste derapaje din domenii care în mod normal n-ar trebui să aibă multe puncte de intersecţie? Presa. Mai precis, jubilaţia ei clocotitoare în faţa certurilor, a injuriilor, a apostrofărilor cu vorbe mai greu de găsit în dicţionare. Sigur, orice ziarist care consemnează şi reproduce insanităţi va invoca alibiul datoriei de a-şi informa publicul. Cum s-ar zice, „nimeni nu trebuie a mînca de la datoriile ce ne impun sfînta Constituţiune“ (a deontologiei). Aşa s-a întîmplat cu fiecare monstru pe care cine ştie ce doctor Frankenstein hăituit de simţul datoriei s-a simţit obligat să-l asambleze şi să-i dea drumul în lume. Ştim însă de la Mary Shelley că, odată sloboziţi, asemenea monştri nu mai pot fi chemaţi la ordine şi întinşi la loc pe masa din laborator. Au viaţa lor, cu care intră în viaţa noastră.

Celălalt argument justificativ al propagatorilor de certuri, mizerii şi schimburi de trivialităţi în spaţiul public e nevoia de antren şi variaţie. Celor care se declară sătui de programele TV infestate de Leo, Bianca, Guţă şi ceilalţi li se va răspunde cu o indignare de mahala: dar ce-aţi vrea, doar muzică preclasică, documentare despre budism, prognoze financiare şi filme de artă? Se mai distrează omul, după o zi de muncă. Ia mai toarn-un răhăţel, / Să ne veselim niţel. Nu vă mai purtaţi ca nişte ciocli, gustaţi viaţa din plin, cu toate aromele ei dulci sau tari, ameţitoare sau amuţitoare.

Indiferent dacă argumentele conving sau nu, presa îşi vede de treabă şi livrează calupuri după calupuri de Românie cu atît mai fascinantă, cu cît foloseşte mai puţine farduri. În acest efort nesmintit şi uneori nesimţit, „ceartă“ şi-a cîştigat, cu trudă şi perseverenţă, locul de click-bait printre celelalte cîrlige şi declanşatoare de curiozitate publică, fie ele cuvinte („şoc“, „bombă“, „incredibil“) sau enunţuri („n-o să-ţi vină să crezi“, „o să rămîi mut de uimire“, „n-o să ghiceşti niciodată“). Iar dacă ziaristul plecat la vînătoare de cititori vrea să nu-şi irosească gloanţele, metoda cea mai sigură e recursul la superlativul lui „ceartă“, şi anume „ceartă ca la uşa cortului“.

Pentru exemplificare, iată cîteva titluri din ultimele recolte:

„Ceartă ca la uşa cortului între Lia Olguţa Vasilescu şi Grindeanu“! (www.nasultv.ro, 13 mai 2017)

„Ceartă ca la uşa cortului în Parlament“ (www.gandul.info, 9 mai 2017). E vorba de sistemul bielă-manivelă (sau Bacalbaşa-Bichineţ) al insultei, evocat mai sus.

„Ceartă ca la uşa cortului pe Legea salarizării“ (www.mediafax.ro, 27 iunie 2017).

„Ceartă ca la uşa cortului într-o emisiune TV între Boureanu şi Pelican“ (ce frumoasă pildă de zoomahie, cu aluzii david-goliatiene) (www.youtube.com, 8 iunie 2017)

„Ceartă ca la uşa cortului în Consiliul Judeţean Vaslui pentru cetăţenii din Rebricea (www.vremeanoua.ro, 27 mai 2017)

„Ceartă ca la uşa cortului pe plajă între concurenţi“ (casting.kanald.ro). Pentru cei interesaţi, e vorba de disputarea unui loc în platoul emisiunii de dezbatere şi alonjă spirituală Te vreau lîngă mine.

„Ceartă ca la uşa cortului în cea mai mare catedrală din Cluj“ (www.stirilekanald.ro, 8 mai 2017).

„Ceartă ca la uşa cortului între Conte şi Mourinho“ (www.libertatea.ro, 14 martie 2017).

„Ceartă ca la uşa cortului între Moise Guran şi Eugen Nicolicea“ (www.curentul.ro, 14 iunie 2016).

Concluzia e simplă. A venit momentul să ne părăsim apartamentele, să ieşim din case, să plecăm din vile. Să ne mutăm cu toţii la cort – cu sau fără uşă, preferabil cu. Căci, aflăm din presa noastră încleiată în clişee, cortu-i frate cu românul. 

Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist şi traducător.