Corpul custom made - ce valoare mai are corpul uman astăzi?

„Acest gentleman are peste 2 metri şi o pereche de ochi albaştri pătrunzători. Cu o înclinaţie pentru Ralph Lauren, rap-ul clasei de mijloc şi ieşitul la o băutură cu prietenii, Rex este, din multe puncte de vedere, un tip obişnuit.“ Ce se precizează însă în continuarea acestui portret, apărut în ianuarie 2013 pe blogul The Guardian, este faptul că Rex nu este orice fel de om, ci este... un om bionic, primul de acest fel. Rex, numit iniţial Frankenstein, a costat 600.000 de lire şi este produsul unei colaborări dintre o companie TV (Darlow Smithson Productions) şi o companie expertă în roboţi (Shadow Robot Company), la care se adaugă cercetările a numeroşi oameni de ştiinţă şi sprijinul Wellcome Trust People Award. Făcut după chipul şi asemănarea unui doctor psiholog elveţian, Bertolt Meyer (el însuşi avînd o proteză de ultimă generaţie la mîna stîngă), Rex are organe artificiale (inimă, splină, pancreas, retină), un sistem circulator funcţional, cu sînge sintetic şi membre robotice. În plus, e dotat şi cu o formă de inteligenţă artificială, putînd răspunde la întrebările care îi sînt adresate. Componentele sale au fost concepute de oameni de ştiinţă care lucrau de ani de zile independent unii faţă de alţii şi care au avut ocazia, pentru prima dată, să îşi vadă creaţiile integrate într-un organism complet. Întrebarea care se pune este: oare această fiinţă artificială este o întruchipare a fantasmelor din povestea lui Mary Shelley, Frankenstein, la 200 de ani distanţă? (de altfel, o legendă care circulă povesteşte că sursa de inspiraţie pentru medicul Victor Frankenstein ar fi fost un anatomist olandez, Frederick Ruysh). Ceea ce circumscrie acestei poveşti este întrebarea: ce mai înseamnă să fii om în societatea postmodernă în care trăim? Cum ne definim identitatea şi ce valoare ocupă corpul în această ecuaţie? Întorcîndu-mă la exemplul lui Rex, ce implicaţii poate avea construirea unei imagini a sinelui, din materiale sintetice?

În ultimii ani, ştiinţa a făcut progrese remarcabile în ceea ce priveşte crearea de părţi umane artificiale, proteze şi transplanturi. Nu trece o săptămînă fără ca o nouă descoperire să nu fie anunţată, de la celule zombie, la ochi bionici transplantaţi, de la genomul sintetic la proteze care se conectează la sistemul nervos şi transmit impulsurile din membrul la care sînt ataşate (ultima ştire referindu-se la o astfel de proteză a retinei, reuşită la animale de laborator). Toate aceste proiecte remodelează percepţia şi înţelegerea noastră despre ce înseamnă să fii om. În aceste condiţii, cum va mai fi definită graniţa dintre natural şi artificial, normal şi anormal, viu şi mort? Ne îndreptăm către o societate a cyborgilor? În ciuda zîmbetelor pe care e posibil să le stîrnească această întrebare, ea apare din ce în ce mai frecvent, la nivel internaţional. De la conferinţe la expoziţii şi programe TV, sînt analizate implicaţiile etice ale vieţii artificiale şi ale alterărilor suferite de corp în urma intervenţiilor medicinei reproducătoare, ingineriei bionice, geneticii, medicinei transplanturilor.

Dacă ştiinţa ar fi rămas la nivelul pacemakerelor, transplanturilor de păr sau protezelor mecanice, discuţia nu ar mai fi avut probabil această anvergură. Încă din Antichitate, au existat proteze, doar că, în prezent, ştiinţa face posibil nu doar ca ele să fie alipite corpului, ci să devină corp, parte a materiei organice – se ataşează la transmiţătorii nervoşi, înlocuiesc sîngele etc. Pentru a o cita pe Donna Haraway, cercetătoare bine cunoscută din aria studiilor despre ştiinţă şi tehnologie, „cyborgul e un fel de sine postmodern, colectiv şi personal, deconstruit şi reconstruit.“ La finalul unui parcurs început cu perioada iluministă, înţelegerea corpului ca o reflectare a cosmosului a fost înlocuită cu imaginea corpului-mecanism uriaş (un corp-instrument, pe care, disecîndu-l şi punîndu-l sub microscop, putem epuiza misterul fiinţei umane). Pe această linie, corpul ajunge să fie deconstruit şi apoi reconstruit din noi părţi (ca orice altă maşinărie). Corpul devine un proiect individual, un proiect custom made: de la tatuaje şi implanturi cu silicon, la schimbări de sex şi implanturi bionice.

Unde vom stabili, însă, limitele acceptate ale unor asemenea intervenţii? De exemplu, mai este om cel care are implantate aşa-numitele cipuri de memorie? O altă temere este legată de ce se va întîmpla în cazul în care oameni sănătoşi vor dori să se „bionizeze“, să devină mai puternici, mai rapizi. De altfel, cei care au admirat personajele din RoboCop sau pe cele din comics-urile cu supereroi şi şi-au dorit să devină ca ei, acum pot fi mai aproape cu un pas, intrînd pe site-ul televiziunii Channel 4, unde găsesc rubrica „Construieşte un tu bionic“. Acolo, poţi alege cum anume ai dori să te îmbunătăţeşti, dacă doar în interior sau şi la exterior, iar la final afli în ce procent eşti bionic. Interesant este cum vor fi translatate aceste procente la nivelul stabilirii graniţei om – robot: la 51%, 90% sau la 100%? În funcţie de ce? De asemenea, cine îşi va permite să-şi transforme fantasmele în realitate? Problema devine, astfel, curînd transplantată în cîmpul puterii şi al inegalităţilor sociale.

Cînd vorbim despre valoarea corpului în societatea contemporană, o altă situaţie este cea a corpului-marfă, corpul cu o valoare monetară precisă. Probabil cele mai cunoscute exemple sînt legate de vînzarea de organe, păr, lichide sau corpuri pentru ştiinţă, medicină, cabinete cosmetice (pe site-ul cadaverforsale.com se poate chiar calcula cam cît ar valora corpul dumneavoastră). În aceste cazuri vorbim de sume care variază de la cîţiva dolari la cîteva sute de mii sau chiar milioane. În plus, ca pentru oricare altă „marfă“, s-a dezvoltat şi o piaţă neagră, una dintre „victimele“ celebre ale acestui trafic subteran fiind Alistair Cooke, celebrul prezentator al emisiunii Letters to America. În loc să-şi găsească odihna veşnică într-o urnă funerară, fragmente din corpul lui au ajuns pe piaţa de transplanturi.

Mai există însă un alt context în care corpul capătă valoare monetară, probabil unul mai puţin cunoscut, dar care ridică problema dreptului de proprietate asupra propriului corp. Este vorba de un caz care se desfăşoară sub ochii noştri şi a creat senzaţie în SUA. Pe 13 iunie, Curtea Supremă de Justiţie din State a dat verdictul final într-un proces de patentare a genomului uman. Mai precis, tot scandalul a început în 2009, cînd mai multe organizaţii au dat în judecată compania Myriad Genetics Inc. şi Biroul de Brevete şi Patente, pe motiv că brevetarea a două gene asociate cu cancerul de sîn şi ovarian (BRCA1 and BRCA2) este „invalidă şi neconstituţională“. Practic, au ieşit la iveală două poziţii opuse despre ce înseamnă corpul uman şi despre cine are dreptul de stăpînire asupra lui: cei care susţin că genele sînt „produse ale naturii“, pe de-o parte, şi ceilalţi, care cred că pot fi transformate într-o proprietate corporatistă, ce poate fi comercializată. Alegerea uneia dintre variante are implicaţii imediate pentru pacienţi, deoarece cel care ar deţine patentul ar fi unicul îndreptăţit să producă şi să vîndă rezultatele (teste genetice, teste de prevenţie a cancerului etc.) Din acest punct de vedere, epopeea Angelinei Jolie, cu dubla masectomie mamară, nu este doar una dintre multele poveşti de tabloide. Decizia ei a fost luată în urma unui asemenea test genetic (aplicat pentru genele aflate în procesul de patente) şi este de aşteptat că exemplul ei va influenţa şi alte femei să folosească testul. Astfel, o ştire aparent banală se dovedeşte a face parte dintr-o poveste mai largă, cu ramificaţii în industria de miliarde de dolari a patentelor şi testelor genetice. Situaţia nu este încă rezolvată, chiar dacă, prin decizia din 13 iunie, Curtea a decis că nu pot fi patentate decît genele create sintetic. Întrebarea rămîne, totuşi: ale cui sînt genele? Sînt eu proprietarul corpului meu sau compania X, universitatea Y?

În esenţă, toate aceste exemple pun în evidenţă cum corpul uman, corpul prin care trăim zi de zi, este strîns legat de concepte precum proprietate, libertate, umanitate. În final, ele readuc în prim-plan o întrebare veche: cine sînt eu? Ce te face pe tine să fii tu? În societatea contemporană şi în spaţiul public corpul e ubicuu, gîndim şi ne imaginăm prin corp. De la operaţii estetice, la diete, sport, campanii antifumat, corpul e mereu prezent în media, în prescripţii şi preocupări. Sîntem îndemnaţi să-l modelăm, să-l îmbunătăţim şi să îl transformăm, să provocăm limitele materialităţii lui pentru a atinge imaginea visată. Pînă la ce limite vom merge, însă, şi cum vom defini, în viitor, „un om natural“? Celebra replică a lui Hamlet, „a fi sau a nu fi“, va căpăta cu siguranţă o cu totul altă semnificaţie, într-o lume în care oamenii vor avea părţi din corp înlocuite cu tehnologie bionică. Sau, oare, chiar vom trăi să vedem dispariţia completă a corpului? După ce s-a volatilizat în teoriile sociale, care l-au deconstruit pînă nu au mai avut pe ce pune mîna (Cum ar spune Roland Barthes – „despre ce corp vorbim?“ Despre corpul anatomiştilor, sau al fiziologilor, sau al artelor?), s-a ajuns la milionarul rus care doreşte ca pînă în 2045 să construiască o hologramă în care să-şi uploadeze memoria (un corp virtual destinat vieţii veşnice).

Ceea ce se întîmplă cu corpul uman este reprezentativ pentru o prefacere mai profundă a societăţii în care trăim. Putem fi multumiţi cu direcţia pe care o iau lucrurile, sau nu. Important, însă, e să medităm la ce consecinţe apar, deoarece „somnul raţiunii naşte monştri“.

Alexandra Ion este arheolog şi antropolog la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“. Blog: titleunderconstruction.wordpress.com.