Corporaţiile şi seducţia imaginii - interviu

Liviu CHELCEA
Publicat în Dilema Veche nr. 327 din 20 - 26 mai 2010
Corporaţiile şi seducţia imaginii   interviu jpeg

Care ar fi diferenţa între o corporaţie şi o firmă obişnuită? E ceva care le distinge?

Nu cred că există o definiţie foarte clară a corporaţiilor, doar una legală, mai ales în SUA. Dar, în sensul mai larg, se referă la firme de dimensiuni mari. Apoi, în cazul corporaţiilor, există o componentă care ţine de cultură, de mod de lucru, de interacţiune, disciplină cotidiană. Există studii sociologice, printre care unul clasic din anii ’50, Omul organizaţional de William H. White, care a avut mare succes, dincolo de audienţele academice. El a fost plătit de revista Forbes pentru a face cercetare la firmele General Electric şi Ford. Autorul a fost lăsat să studieze firmele de acest gen şi a reieşit că ele pun preţ pe execuţie, pe operaţiuni, conformism la serviciu, mai degrabă decît pe antreprenoriat, inovaţie şi creativitate.

Supravegherea tehnologică, soft

Modul de muncă corporatist, atît de riguros, are vreo legătură cu etica protestantă de care a vorbit Max Weber? Se încadrează el în spiritul capitalismului?

Nu, sînt lucruri diferite. În prezent e vorba de ceea ce se numeşte clasa corporată transnaţională, oameni care, indiferent de loc, geografie, au un anumit stil de muncă şi de viaţă. Povestea lui Weber a fost reevaluată în fel şi chip, fiind un pic depăşită, în sensul că una este să fii un individ care munceşte mult, nu cheltuieşte şi este cumpătat, în sensul doctrinei calviniste, pentru a vedea semnele salvării, altceva este să lucrezi la o firmă mare, care de multe ori funcţionează pe alte principii decît ethosul salvării. Specula financiară, de exemplu, atît de practicată în prezent în economiile contemporane, nu are nici o legătură cu etica protestantă, după cum nici formele de consum şi hiperconsum nu prea recomandă litera scrierilor lui Weber.

Pe de altă parte, în cadrul corporaţiilor sînt oameni care muncesc foarte mult, pentru care există puţini timpi morţi în programul de lucru. Nu este vorba de o etică „exemplară“ sau de hărnicia angajaţilor, ci mai degrabă de disciplinarea forţei de muncă. În cultura actuală a muncii, există tehnici de supraveghere foarte subtile, ca de exemplu monitorizarea cu cartelă a mişcării înăuntrul şi în afara spaţiului de lucru. Monitorizarea e soft, rece, tehnologizată. În sociologie, există diferenţa între ceea ce se cheamă „putere despotică“ şi „putere infrastructurală“. Puterea despotică presupune un tiran care intimidează, acţionează direct, asigură colaborare, disciplină etc. Puterea infrastructurală, cel puţin în cultura firmelor, acţionează mai subtil: amplasarea birourilor la o anumită distanţă unul de altul, monitorizarea Internetului ş.a.m.d. Pare un mediu civilizat, drăguţ, dar, de fapt, e foarte strict. Ştiu cazul unei firme din agricultură, străină, unde micile „ciupeli“ de timp şi tentative de furt al materiilor prime de către şoferi au fost rezolvate prin amplasarea de GPS-uri.

Aşadar, nu prea e loc pentru disidenţi.

Corporaţiile nu sînt medii democratice, apărute în urma dezbaterilor şi consensului. Pe lîngă alte lucruri, sînt şi forme de putere. Există, desigur, mici acte cotidiene de rezistenţă, de exemplu am auzit de situaţii în care cîte trei-patru oameni ies să fumeze cu cardul unuia singur. Munca – la birou sau în altă parte – nu este doar un proces economic de producere de valoare, e şi unul cultural, în măsura în care are legătură cu semnificaţia pe care o dau indivizii asupra lucrurilor pe care le fac, cu disciplina corporală, cu gesturile, cu coduri de limbaj, de îmbrăcăminte ş.a.m.d. E greşit să credem că undeva există cultura şi societatea, iar separat, un domeniu rece, non-social, non-cultural, al economiei.

De la un termen-limită la altul

Care e motivul pentru care atîţia oameni tineri şi inteligenţi sînt atraşi de corporaţii? Faptul că pot face parte dintr-un grup de aleşi?

Unele motive, evidente, ţin de salarii, beneficii, apoi de prestigiu, de asocierea cu o entitate economică puternică. Apoi, e vorba de seducţia imaginii asociate cu munca de birou: firmă mare, spaţii curate, oameni bine îmbrăcaţi. Pe măsură ce avansează în „carieră“, apar aspecte la care nu se aşteaptă, cum ar fi munca peste program, team-building la sfîrşit de săptămînă, sacrificarea timpului personal, pentru organizaţie.
 
Presiunea e foarte mare. Poate se manifestă mai puţin în cazul culturii muncii din Europa, dar în SUA se presupune că pînă pe la 35 de ani trebuie să fi reuşit. Există, de exemplu, un studiu despre inginerii IT din Silicon Valley, unde se menţionează că viaţa nu se desfăşoară în funcţie de ritmurile convenţionale ale timpului – începutul şi sfîrşitul muncii, restul zilei, ziua următoare, week-end etc., ci în funcţie de proiectele pe care firmele le au. Oamenii ajung să lucreze de la un termen-limită la altul, cu costurile sociale şi personale aferente. De aici apar şi discuţiile despre echilibrul între muncă şi viaţă.

Ce se întîmplă, din punct de vedere psihologic, cu cei care nu se pot adapta într-un astfel de mediu? Se simt ca nişte rataţi?

Şi da, şi nu. Unii, care ajung la o uzură pronunţată după cîţiva ani de muncă, se gîndesc la ipostaza de free-lanceri, de deschidere a unei firme individuale, unde să aducă şi clienţii de la vechea firmă, un pas către redobîndirea controlului asupra timpului personal. Există oameni care au fost hiperactivi de la începutul anilor ’90, cum ar fi Mihai Ghyka, şi care vor să facă o pauză. Dincolo de etapele individuale prin care trece fiecare, cultura de corporaţie în România s-a structurat mult mai clar. La începutul anilor ’90, tinerii erau în stare să lucreze cîte 12-16 ore pe zi pentru 200 de dolari, acum sînt alţi parametri, alte exigenţe, acum cei care intră ştiu ce merită şi ce nu. Opţiunile, beneficiile şi riscurile sînt mai bine conturate, în comparaţie cu anii ’90.

Recesiunea economică din ultimii ani schimbă cumva ideea succesului corporatist?

Nu. Nu există o reconsiderare la modul radical a ceea ce înseamnă organizare economică şi stil de viaţă corporatist. În urma crizei, ideea care s-a impus, cel puţin în SUA, este aceea că sînt oameni care au jucat incorect şi care poartă responsabilitatea, mai degrabă decît că anumite practici corporatiste pot provoca asemenea crize. Prestigiul ideii de corporaţie nu s-a schimbat. În general, în vremuri de criză, angajaţii sînt dispuşi să lucreze mai mult pentru bani mai puţini. De exemplu, îmi spunea cineva de la o firmă de resurse umane că firme relativ „obişnuite“ au angajat oameni cu multă experienţă corporatistă, care nu trebuie să mai treacă prin training-uri şi formare profesională – altminteri costisitoare.

Specificul românesc

Există ceva specific în modul în care a fost adoptată experienţa corporatistă în România, o culoare locală?

Sînt şi lucruri care ţin de culoarea locală. De exemplu, povestea cu confidenţialitatea salariilor, unul dintre tabuurile cele mai stricte în firmele mari din Occident. Din cîte am observat, din mai multe exemple, salariile sînt un fel de „secret public“ în România, în sensul că oamenii vorbesc foarte mult despre asta, deşi teoretic ar putea să însemne rezilierea contractului de muncă. O fac din motive diferite: dacă salariile sînt prea mici, lamentarea reprezintă o legătură socială cu ceilalţi – ne strîngem să vorbim şi să ne plîngem –, iar dacă salariul e mare, trebuie ca alţii să ştie cît de buni sîntem. Alte nuanţe locale ţin de organizarea socială, cum este cazul mobilităţii forţei de muncă. În SUA, de exemplu, mobilitatea e foarte ridicată, existînd cazuri extreme în care soţul lucrează într-un oraş, soţia în altul şi se întîlnesc în week-end. La noi, angajaţii acceptă mai greu să se mute din oraşul lor pentru posturi mai bine plătite, chiar în cadrul aceleiaşi firme. Asta se datorează modelului de familie care există în România, ataşamentului faţă de rude şi prieteni. Altă situaţie locală: apare o sucursală, un punct de lucru al unei firme mari într-un oraş mai mic; primarul, viceprimarul, poliţistul încearcă să le forţeze mîna să angajeze cunoscuţi de-ai lor.

Corporaţiile produc ceva concret (încălţăminte, lactate etc.) sau se găsesc cu precădere în zona financiar-bancară, avocatură etc.?

Merg mînă în mînă, de obicei. O companie care produce automobile, ca să aibă acţiunile bine cotate la bursă, trebuie să primească anumite calificative de la firme de audit care gestionează credibilitatea, riscul, valoarea. Există situaţii în care firmele se mută în alte spaţii geografice ale lumii, nu neapărat pentru că vor să se extindă, ci pentru că au contracte cu anumite companii şi trebuie să vină şi ei, pentru a asigura o omogenitate a operaţiunilor. General Motors avea un contract cu o firmă de publicitate, existînd obligaţia ca acolo unde compania îşi deschide un punct de vînzare sau de producţie, să vină şi firma respectivă. Din anii ’70 încoace, pe măsură ce firmele îşi descentralizau producţia prin outsourcing, se centralizau sediile de firme în oraşele mari, gen New York, Londra sau Tokio, fiindcă exista nevoia de proximitate cu firme de consultanţă, de publicitate, cu profil juridic şi mai ales de servicii financiare. Acest fenomen a dus la mari aglomerări de sedii de firme în aceste metropole.

Cînd ajungi la concluzia, pragmatic vorbind, că raportul bani-timp de lucru e prea dezechilibrat şi ai şi alte posibilităţi, de ce mai continui să lucrezi?

Unii continuă, alţii nu. Firmele au şi o componentă culturală în sens antropologic, nu reprezintă numai un loc de unde îţi iei salariul. Sînt multe strategii de generare a înţelesului, a semnificaţiei, de cooptare a loialităţii din partea membrilor. Există studii antropologice despre activităţile conexe de la firme, de genul team-building, training-uri, lucruri care sînt pe muchia dintre interiorul şi exteriorul firmei, dintre timp liber şi timp de muncă, care par excentrice din punct de vedere cotidian. Se pot da exemple comice, de la team-building-uri, cum ar fi tehnicile de sporire a creativităţii, pînă la lucrurile „recreative“ pe care oameni trecuţi de o anumită vîrstă sînt încurajaţi să le facă. Cineva mi-a povestit de cazul unei doamne mai corpolente care a trebuit să se dea pe tiroliană, fiind aplaudată de colegi că a reuşit „să-şi forţeze limitele“ şi să facă faţă „provocării“.

Liviu Chelcea este antropolog, predă la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte: Bucureştiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare şi regenerare urbană, Polirom, 2008. 

a consemnat Mădălina ŞCHIOPU  
 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.