Copacii, cum-necum. Şi pădurea?!...

- reflecţii despre Legea educaţiei naţionale: proces şi rezultat -

Argumentul titlului. Conotaţia trimite la proverbul care, într-o variantă din limba română, spune: Nu vede pădurea din cauza copacilor. Există şi o formulare aproape identică, în engleză: Can’t see the forest for the trees. În franceză, proverbul sună mai nuanţat – c’est l’arbre qui cache la forêt. Mesajul simbolic este similar în toate enunţurile: focalizarea excesivă pe unul sau altul dintre detaliile proiectului în cauză (copacii) poartă cu sine riscul pierderii din vedere a arhitecturii sale de ansamblu (pădurea). Dincolo de simbolistică, incapacitatea de a „vedea pădurea“ înseamnă deficit de leadership.

Ca o paranteză culturală, eterna şi fascinanta noastră tradiţie de a ridiculiza – de multe ori, ieftin, fără bază – a produs şi următoarea versiune a enunţului: omul prost nu vede pădurea din cauza copacilor. Aha! Iată!... Am căutat, dar n-am găsit o formă echivalentă a acestui enunţ, în nici o altă limbă.

Aşa cum am menţionat în repetate rînduri, în opinia mea Educaţia este, de departe, proiectul public numărul 1 în România în următorii 10-20 de ani. Miza istorică este succesul sau eşecul României în condiţiile generate de dobîndirea, la 1 ianuarie 2007, a statutului de ţară membră a Uniunii Europene, iar focalizarea complexă şi de lungă durată a ţării noastre pe transformarea profundă a Educaţiei pe toate palierele sale, într-o manieră fără precedent pînă în acest moment – incomparabilă cu oricare dintre schimbările ori corecţiile din zona publică la care sîntem martori – reprezintă condiţia critică de succes sau eşec a noii Românii europene.

Legea educaţiei naţionale: proces de nota 9,50, rezultat de nota 6,99. Deocamdată...

În toamna lui 2004, şi eu am deschis o conversaţie publică despre nevoia urgentă a transformării de sistem a educaţiei, publicînd un text cu titlul „Şcoala pe bune“. Prin „şcoală pe bune“ înţeleg un sistem educaţional autentic, adică un sistem care cultivă valori, „foloseşte“ şi „place“ (în sensurile cele mai largi ale acestor verbe). Tocmai de aceea, cu mult interes profesional, am urmărit foarte atent (şi, cît am putut, am fost parte din) procesul generat prin înfiinţarea, la 19 ianuarie 2007, a Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării, care a marcat, în fapt, asumarea „la vîrf“, la nivelul şefului statului, a transformării şcolii ca sistem. Construit solid, riguros, sistemic, cu expertiză, viziune şi leadership adevărate, acest proces a produs rezultate de referinţă: 12 iulie 2007 – diagnoza (raportul „România educaţiei, România cercetării“); 5 martie 2008 – asumarea politică (semnarea Pactului Naţional pentru Educaţie); 24 octombrie 2008 – emiterea, de către Comisia condusă de profesorul Miclea, a strategiei construite pe baza Pactului... („Educaţia şi Cercetarea pentru societatea cunoaşterii“); 30 aprilie 2009 – finalizarea şi transferul către Guvern a propunerilor pe care Comisia prezidenţială le-a făcut cu privire la îmbunătăţirea legislaţiei în educaţie (fundamentarea demersului legislativ şi opţiunile majore privind învăţămîntul preuniversitar, cel superior şi educaţia permanentă). Consider că orice poate fi contestat acestui proces, numai riguroasa sa soliditate şi coerenţă, nu. De aceea, în cunoştinţă de cauză, i-am acordat nota 9,50.

Şi a fost 12 aprilie 2010. Guvernul a adoptat Legea educaţiei naţionale (rezultat datorat, în proporţie determinantă, procesului descris anterior), şi a transmis textul la Parlament. În special datorită prezenţei în text a curajosului aliniat (3) al art. 17 („La cerere, în locul orei de religie, elevii pot urma cursuri de istoria religiilor, istoria culturii şi artelor sau alte cursuri utile în formarea comportamentului etic, social sau comunitar.“) şi a aliniatului (3) al art. 20 („Absolvenţii clasei a X-a pot urma programul de diplomă al Bacalaureatului Internaţional, în conformitate cu metodologia Organizaţiei Bacalaureatului Internaţional, cu asumarea costurilor corespunzătoare. Diploma obţinută în urma promovării Bacalaureatului Internaţional este recunoscută şi conferă aceleaşi drepturi cu diploma obţinută în urma promovării examenului naţional de bacalaureat.“), am acordat textului nota 7,25. Aceste enunţuri schimbă cu adevărat paradigma educaţiei. Şi m-am bucurat enorm – de pildă, pentru faptul că, prin aliniatul (3), art. 17 a dat, în opinia mea, o soluţie în inspirată rezonanţă cu prevederile Recomandării 1720 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (document adoptat la 4 octombrie 2005) privind relaţia dintre educaţie şi religie în spaţiul educaţional european.

Şi a fost 28 aprilie 2010. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a adresat o scrisoare preşedintelui Camerei Deputaţilor, în care îşi exprimă „surprinderea şi îngrijorarea“ privind, în principal, aliniatul (3) al art. 17, menţionat mai sus, precum şi alte aspecte privind predarea religiei în şcoli. Acum, procesul legislativ parlamentar este în plină desfăşurare – urmează să luăm act, în scurt timp, de produsul final. În cazul în care Parlamentul României decide scoaterea acestui aliniat din textul adoptat de Guvernul României, eu pornesc conversaţia despre forţa transformaţională a Legii educaţiei naţionale de la nota 6,99.

De ce 6,99, şi nu 9,50?

Sau, de ce nu chiar 10? Pentru că legea, acum, nu demonstrează suficient curaj de a schimba paradigma, valorificînd total asumarea prezidenţială a procesului şi punînd în fapt, decisiv, pînă la ultima silabă, Pactul Naţional pentru Educaţie, asumat, şi el, politic. Cum măsurăm distanţa de la 6,99 la 9,50? Iată, de exemplu, cîteva teme importante ale transformării de sistem care încă îşi aşteaptă soluţiile legislative:

● Punerea în fapt a unui model curajos de descentralizare curriculară autentică, care să ofere elevilor posibilitatea de a învăţa să opteze, să decidă şi să-şi asume consecinţele deciziilor proprii.

● O autonomie preuniversitară inteligent gestionată, dar reală şi curajoasă, conferită liceelor de elită ale ţării (de pildă, celor care au constituit Alianţa Colegiilor Centenare).

● Nevoia redefinirii unei relaţii autentic moderne, deschise, europene între educaţia de stat şi predarea religiei în învăţămîntul preuniversitar.

● Punerea în funcţiune a pieţei libere a furnizorilor de inspecţie şcolară şi instituţională în învăţămîntul preuniversitar.

● Punerea în funcţiune a unei strategii de dezvoltare a resursei umane centrate pe conceptul carierei didactice.

● Conectarea autentică a învăţămîntului superior la cerinţele locale, regionale şi globale ale pieţei muncii prin alocarea, a unui număr de pînă la 20% din totalul locurilor din Senate, reprezentanţilor celor mai puternice companii şi corporaţii ce-şi au sedii în marile centre universitare (aici, situaţia este chiar hilară: în prezent, această legătură organică între universităţi şi mediul de afaceri este, pur şi simplu, complet ignorată – în formularea actuală, art. 189 prevede 75% personal didactic şi de cercetare şi 25% studenţi; o variantă poate fi: 60% profesori; 25% studenţi; 15% preşedinţi ori manageri generali de corporaţii multinaţionale etc.).

Marian Staș este președintele Fundației CODECS pentru Leadership. Are un masterat în administrație publică la Harvard Kennedy School.