Contemporan sau modern?
În Europa, în ultimul secol, numărul mediu de copii ai unui cuplu s-a înjumătăţit. Vîrsta la prima căsătorie a crescut cu cîţiva ani buni. În ţări precum Suedia, peste o treime dintre nou-născuţi vin pe lume în cupluri care nu şi-au legalizat coabitarea la primărie. Anual, cîteva milioane de europeni participă la gay parades. Pe întreg continentul, bărbaţii şi femeile tind să-şi împartă din ce în ce mai egal sarcinile ce le revin în cadrul gospodăriei, indiferent că este vorba de a creşte copii, de a găti sau de a face curăţenie. Mulţi dintre copiii de pretutindeni copilăresc în familii monoparentale sau alături de fraţi şi părinţi vitregi. Cu o sută de ani în urmă, în Europa, a avea mai puţin de trei-patru copii nu era un lucru des întîlnit. Să fii vecinul unei familii de homosexuali era inimaginabil. Să te căsătoreşti după vîrsta de 30 de ani - o excepţie. Să fii virgin la căsătorie - un lucru destul de obişnuit. Bărbatul să se ocupe de creşterea copiilor - o anomalie. Acum două mii de ani, cîteva dintre acestea erau cel puţin acceptate. Spre exemplu, bisexualitatea lui Alexandru Macedon este bine cunoscută. Ca orice alt element al modului de organizare a civilizaţiei umane, familia a trecut şi trece în permanenţă printr-o tranziţie, adaptîndu-se permanent la constrîngerile existente şi la posibilităţile de a le depăşi date de cunoaştere. În Evul Mediu, cînd a atinge vîrsta de 50 de ani era o performanţă, oamenii se căsătoreau devreme. Era un soi de măsură de protecţie a speciei: mortalitatea ridicată cerea să ai mulţi copii, pentru a fi sigur că vor supravieţui suficienţi ca să te ajute la bătrîneţe. Cum însă bătrîneţea venea repede, era nevoie să naşti repede, să poţi creşte copii cît eşti în putere. Oamenii trăiau în familii extinse, înghesuiţi, claie peste grămadă, copii, părinţi, bunici, veri, cumnaţi. Cunoaşterea limitată a metodelor contraceptive făcea ca relaţiile extraconjugale să fie riscante, cu şanse ridicate de a genera bastarzi. Modernitatea a însemnat mutarea la oraş şi renunţarea la familia extinsă, rămasă în comunităţile de origine. De pe la 1880 încoace, sistemele de asigurări sociale ofereau pensii la bătrîneţe şi, mai apoi, ajutoare de şomaj în cazul lipsei unui loc de muncă. Oamenii nu mai depindeau aşa de mult de copii sau de rude cînd ajungeau la necaz. Mersul la liceu s-a generalizat, prelungind perioada petrecută în sistemul educaţional. Speranţa de viaţă a crescut, limitînd nevoia de a te căsători mai devreme. Mortalitatea mai redusă a fost un stimulent pentru scăderea nevoii de a avea mulţi copii. Participarea femeii pe piaţa muncii, accentuată de cele două războaie mondiale, a lăsat mai puţin timp pentru a creşte copii. Stăpînirea contracepţiei a condus şi ea la o scădere accentuată a ratei fertilităţii, la familii mai puţin numeroase, nucleare, dar şi la posibilitatea ca indivizii să îşi exploreze sexualitatea fără a risca naşteri nedorite. Secularizarea accentuată a eliminat barierele morale impuse de Biserică. Urbanizarea a condus la schimbare şi în alt fel, mai subtil: traiul în oraşe mari a lărgit posibilităţile de alegere de la cei cîţiva potenţiali parteneri de căsătorie de aceeaşi vîrstă oferiţi de satul tradiţional, la cîteva zeci, sute, mii şi chiar zeci de mii. Familia modernă era o unitate independentă care se baza pe o mai bună satisfacere a preferinţelor de alegere a partenerului. Divorţul devenea şi el un act mai puţin categoric. Nepotrivirile din cadrul cuplului puteau fi rezolvate oarecum raţional prin încheierea căsătoriei şi selectarea unui alt partener, dintre mulţii posibili. Observaţi că vorbesc despre cuplul modern la trecut. În România, marcaţi de modernitatea şchioapă cu care ne-a dotat comunismul, continuăm să trăim cu impresia că sîntem în plină epocă modernă. În realitate, aceasta a început să se încheie de cîteva decenii. Europa de Vest trăieşte astăzi într-o vreme pe care sociologii o botează în feluri variate, toate însă sugerînd îndepărtarea de modernitate: unii o numesc postmodernitate, alţi îi zic modernitate reflexivă, alţii modernitate tîrzie. România urmează aceeaşi cale, transformîndu-şi tacit pseudomodernitatea în postmodernitate, chiar dacă nu o face cu viteza societăţilor dezvoltate. Ca întotdeauna în istorie, cuplul şi relaţiile dintre sexe sînt parte a acestei schimbări. Astăzi petrecem şi mai mulţi ani desăvîrşindu-ne educaţia, avem o relativă independenţă faţă de copii după ce ieşim la pensie, există un potenţial de selecţie a partenerilor practic infinit, date fiind viteza comunicaţiilor şi posibilitatea de a migra dintr-o parte în alta a lumii. O destul de lungă perioadă de stabilitate şi relativă securitate materială a condus, în principal în vestul continentului, dar - prin contagiune - şi la noi, la dezvoltarea unor moduri noi de a gîndi lumea şi viaţa. Practic, avînd nevoile de bază satisfăcute, oamenii au început să se preocupe mai mult de autoexprimare, de frumos, de plăcut decît o făceau în trecut. (Chiar şi la noi, în ciuda sărăciei relative a ţării, oamenii au în general ce mînca şi unde locui.) Relaţiile sexuale au devenit mult mai importante atît în cuplu, cît şi înainte de căsătorie. Durata şi mai îndelungată petrecută în instrucţia şcolară (studiile universitare tind să se generalizeze) a mărit timpul petrecut în burlăcie ca persoană sexuală activă. Vîrsta medie la prima căsătorie tinde uşor-uşor către pragul de 30 de ani. Copiii vin şi mai tîrziu. Numărul mic de copii pe cuplu în ultimele generaţii a favorizat dezvoltarea de relaţii în afara grupului de rudenie, sporind importanţa prietenilor. Aparent, toate aceste procese sînt mai puţin prezente la noi. Românii încă se căsătoresc repede, cu aproape trei ani mai devreme decît restul europenilor, fac copii mai mulţi, pe care îi nasc la vîrste mai tinere. Contactul cu Vestul prin film, carte, televiziune, migraţia externă (da, căpşunarii au un cuvînt important de zis aici!), renunţarea treptată la modurile de viaţă agricole, participarea mai ridicată la educaţia universitară împing astăzi procesul spre o accelerare accentuată. Mai mult decît în Vest (exceptînd Scandinavia), europenii din Est cred că femeile trebuie să fie prezente pe piaţa muncii. Astfel, ele au mai multe posibilităţi de emancipare, cu infinite consecinţe în ceea ce priveşte distrugerea familiei tradiţionale şi în transformarea celei moderne. Este adevărat însă că, în România, indiferent de sex, oamenii tind să creadă că toate treburile casei trebuie săvîrşite de femei. Rămasă neschimbată de sute de ani, slujba religioasă de la nuntă, atît ortodoxă, cît şi catolică, e suficient de misogină pentru a spune textual că bărbatul este capul, iar femeia trebuie să i se supună. Nu cred însă că o astfel de poziţie poate să mai atragă suport ridicat pe termen mediu, indiferent de cît de agresivi şi/sau demagogi sînt promotorii valorilor tradiţionale (Gigi Becali este un bun exemplu). Societatea îşi urmează cursul său firesc, ieşind din tradiţionalism prin pseudomodernitate către postmodernitate. Cred că femeile şi bărbaţii din România îşi clădesc astăzi un mod de a trăi în cupluri care este potrivit atît vremurilor în care trăiesc, cît şi propriilor nevoi şi aspiraţii, iar societatea îşi găseşte, ca întotdeauna, căile prin care îşi reglează creşterea calitativă.