Nu pare a fi pedeapsă mai grea ca închisoarea propriei minți, iar mulți ajung acolo fără nici o vină. Printr-o arhitectură încurcată, cu zone întregi neluminate, pline de capcane, cu gardieni brutali care nu-ți răspund, de mai multe ori pe zi te prezinți în fața comandantului (cel puțin tu crezi că ar exista așa ceva) să ți se dea noi sarcini și noi vinovății. Conștiința aceasta în fața căreia vrei să răspunzi, rațiunea care te cheamă la judecata ei universală (sau nu, ți se strigă din alte închisori) și poate frica de a nu fi un alt monstru scăpat în poporul uman te împing împreună spre eliberare. Ți s-a promis ziua eliberării, dar ea nu pare a veni prea curînd.

Ce cauți tu în acest „teatru al minții“? De ce vrei să te dedublezi, să te arunci într-o luptă silnică de transformare a pedepsei în libertate, a ta în alt eu, spectral întins precum cel de dinaintea sa, dar altfel? Cum să suporți această kafkiană remușcare și donquijotesca nădejde a iertării și reabilitării prin tine însuți?

Îmi doresc să fiu judecat doar de către ceilalți. Îmi doresc ca ei să propună pedeapsa pentru toate cele făcute, dar și pentru cele nefăcute. Numai gîndul că nu va trebui să ridic iar scena (eșafodul?) acestui examen de conștiință mă face să mă simt mai bine. În mîinile lor se află soarta mea, și știu că, oricît de înțelept sau neghiob ar judeca și ar da cu patimă pedeapsă patimilor mele, tot e mai sigur. Incertitudinea micului inchizitor cu care toți sîntem dotați și cabotinismul jocului său trebuie reduse pe cît de mult se poate. Nu vrei autoritatea lui asupra ta, nici misterul conștiinței nu ți se va arăta, nici minunea libertății nu se va petrece. Pe scurt: nu te mai considera vinovat sau sfînt singur, putem noi să facem asta. Fiecăruia dintre oameni să i se aloce un complet, un divan, un comitet de etică format din ceilalți care, după proceduri urmate și deliberări încheiate, va da o sentință.

În practica zilei și nopții omenești, omul rămîne să-și dibuie singur termenii examenului de conștiință și să se lase în grija divanului critic. Nu poate nici să pună lacătul pe închisoarea minții, nici să i evite pe cei aproape sau asemenea, cu judecățile lor. Pare un film existențialist, aproape. Nu pedepsele particulare, canoanele în care fost-ai băgat sau te-ai dedicat, nu acestea sînt, de fapt, problema. Pedeapsa e chiar acest cadru sau fundal al vieții tale, această poziție ingrată în care am fost puși, în care răul e mereu la îndemînă. Iar dincolo de această constatare (destul de simplistă) nu știm nimic mai mult, nici cum să săvîrșim binele, nici cum să ne abținem de la producția răului. Nu există rețeta, nu există metoda. Rămîne să încercăm fiecare a dobîndi acea phronesis, fler și sagacitate, prudență ca preludiu al înțelepciunii, pentru investigația (și descoperirea) morală. Această călătorie nu are un sfîrșit, iar cei care nu se vor angaja nicicum în ea vor duce mai departe pedeapsa originară, căci simpla negare a răului sau nebăgarea lui în seamă nu duc la dispariția sa.

Constantin Vică este cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea București.