Clasa de mijloc, tîrîş-grăpiş
Ce să fie clasa de mijloc? Ceva care nu este nici clasa săracilor, nici cea a bogaţilor. Adică, acea categorie de oameni care nici nu trăiesc de pe o zi pe alta, dar nici nu au ajuns la acea autosuficientă bunăstare care se numeşte huzur. Tocmai pentru că nu au ajuns să aibă tot ce şi-ar dori (sînt motivaţi), şi pentru că sînt scutiţi de grijile traiului de zi cu zi (dispun de mijloace), ei sînt cei care iau iniţiative " adică fac lumea să se mişte (au făcut Revoluţia Franceză, dar, de asemenea, l-au adus la putere pe Hitler). Anul acesta, în februarie, The Economist (The new middle classes in emerging markets. Burgeoning bourgeoisie " The Economist, Feb 12th, 2009) ne-a adus vestea cea bună: pentru prima dată în istorie, mai mult de jumătate din populaţia lumii face parte din clasa de mijloc. Motivul principal ar fi schimbările din economia "ţărilor emergente" " India şi China, mai ales. Pentru economişti, definiţia operaţională a apartenenţei la această clasă este: o treime din venitul total rămas ca venit discreţionar după satisfacerea necesităţilor de bază (hrană, locuinţă etc.). Desigur, un reprezentant al clasei de mijloc din China (3.000 dolari pe an) nu îndeplineşte standardele venitului minim din Marea Britanie, dar asta este irelevant. De aici, şi distincţia care se face în "ţările emergente" în cadrul clasei în discuţie: una este "clasa de mijloc globală" " cea care se încadrează în standardele oricărei ţări (un venit între cel al unui brazilian şi cel al unui italian mediu, să spunem) şi se confundă în plan local cu noţiunea de "bogat"; cealaltă, mai numeroasă, corespunde doar standardelor ţărilor respective. În România, lucrurile nu par să fie atît de clare. Lipsa clasei de mijloc este un temei constant de lamentaţie: "Pînă cînd să n-avem şi noi faliţii noştri?" " falitul fiind, prin definiţie, un membru al mittelklasse. Între timp avem falimente (puţine, ce-i drept) şi politicienii promit în toate programele electorale, de la stînga la dreapta, sprijin pentru clasa de mijloc, pe care însă o tratează ca pe o desăvîrşită abstracţie. Ceea ce este determinant pentru apartenenţa la această clasă este mai ales un stil de viaţă şi un sistem de valori şi atitudini proprii, mai uşor de detectat decît nivelul veniturilor. O asemenea atitudine poate fi considerată tocmai percepţia asupra propriilor venituri. Putem constata că la întrebarea "Cum apreciaţi veniturile actuale ale gospodăriei dvs.?" (întrebare frecvent utilizată în studiile sociologice), cea mai mare parte a respondenţilor din România aleg variantele: "Ne ajung numai pentru strictul necesar" sau "Nu ne ajung nici pentru strictul necesar". De regulă, aceste răspunsuri grupau mai bine de trei sferturi dintre cei intervievaţi. Pentru prima dată, în anul 2007, ponderea acestor răspunsuri a scăzut în sondaje sub pragul de 70% (Barometrul de opinie publică, Fundaţia Soros România, 2007). În schimb, atinsese nivelul de 30% ponderea celor care spun că "Ne ajung pentru un trai decent, dar nu ne permitem cumpărarea unor lucruri mai scumpe" sau că "Reuşim să cumpărăm şi unele bunuri mai scumpe, dar cu restrîngeri în alte domenii" " aceasta ar fi atitudinea definitorie pentru clasa de mijloc. Aceasta înseamnă că, tîrîş-grăpiş, o parte a societăţii româneşti (cei 30%) începea să scape de spectrul sărăciei şi se pregătea să constituie îndelung clamata clasa de mijloc. E drept, într-o ţară normală clasa mijlocie ar acoperi grosul populaţiei " de unde se vede că România este eminamente subţirică la mijloc. Dacă îi identificăm pe cei 30% menţionaţi mai sus ca find o posibilă clasă mijlocie (desigur, e o simplificare, dar deocamdată ne putem mulţumi cu aproximări), constatăm că ei sînt în general tineri (sub 40 de ani), că au preponderent ocupaţii intelectuale sau sînt funcţionari, că utilizează cu mare frecvenţă Internetul şi email-ul. Se declară mulţumiţi de serviciul pe care-l au în mai mare măsură decît ceilalţi (un job stabil şi mulţumitor este îndeobşte considerat caracteristic pentru apartenenţa la acest grup). Cei mai mulţi dintre ei au călătorit în străinătate şi au de gînd să o mai facă, dar nu pentru muncă, ci pentru turism. Asta înseamnă că există deja în România o nişă în care se poate munci, cîştiga şi trăi decent " nişă de care beneficiază mai ales tinerii cu pregătire profesională bună şi, mai ales, adaptată cerinţelor pieţei. Întrebaţi de ce ai nevoie în primul rînd pentru a reuşi în viaţă, respondenţii pe care i-am considerat ca făcînd parte din clasa mijlocie se referă mai frecvent decît ceilalţi la inteligenţă şi muncă. Nu sînt însă neapărat workaholici (ahtiaţi după muncă), pentru că atunci cînd sînt întrebaţi ce lucruri sînt importante pentru ei, se diferenţiază de restul eşantionului mai ales prin atenţia pe care o acordă timpului liber (considerat foarte important sau destul de important de către 85% dintre membrii clasei mijlocii, faţă de 72% " pentru restul eşantionului). Cine sînt ei? Marx le-ar zice proletari, Troţki " aristocraţie proletară, iar Charles Wright Mills " gulere albe. Sînt concentraţi în marile oraşe. Cel mai adesea relativ tineri, buni profesionişti, salariaţi, de preferinţă în firme mari, multinaţionale; densitatea cea mai mare o au în domeniile înflorite după 1989: bănci, consultanţă, informatică, publicitate. Şi-au început cariera profesională în anii ’90, cînd se căutau debutanţi dinamici şi dispuşi să muncească 14 ore pe zi. Încet-încet, au urmat cursuri de management şi soft-skills, au promovat în ierarhii, înlăturîndu-i uşor din cale pe cei mai vîrstnici şi mai greu adaptabili. Micii întreprinzători se regăsesc mai rar printre ei " aceştia ori au ajuns în categoria superioară, ori sînt atît de strîmtoraţi de un mediu economic tot mai potrivnic încît abia-şi duc zilele. Deşi mulţi au trecut prin Piaţa Universităţii şi au depăşit tentative de a schimba faţa politică a ţării (vă amintiţi URR?), s-au îndepărtat repede de acest subiect total neproductiv. S-au convins că mediul politic funcţionează după nişte reguli greu de înţeles, că dispune de un sistem solid de respingere a valorilor individuale. Preferă să se ţină departe, ca de o zonă urît mirositoare şi potenţial generatoare de infecţii. Probabil, pornind de la această auto-excludere a categoriei celei mai productive, am putea înţelege multe dintre tarele sistemului nostru politic.