Cititorul cult
De cîte ori se întîmpla să ieşim la iarbă verde cu maşina, treceam mai întîi prin Tîrgovişte. Era acolo, în centru, pe colţ, o librărie care, pentru mine, era mai mult decît podul bunicii. Găseam cărţi pe care le pierdusem în Bucureşti. Erau acolo, pierdute printre sute de alte volume, cărţi pe care nu le văzusem, de care nu aflasem că au apărut. Mă uitam cu atenţie peste tot, luam raft cu raft şi apoi încă o dată, pentru a prelungi plăcerea. Apoi cumpăram, cu frenezie, tot. Eram, probabil, cititorul generic al acelor vremuri. Cumpăram, ca mai toţi "intelectualii", colecţii, şi nu volume. "Idei contemporane", dar şi tot ce apărea în "Meridiane". Nu ratam, bineînţeles, nimic din Colecţia "Eseuri" sau din Colecţia "Studii" a Editurii Univers, dar şi volumele de epistemologie din "Materialismul dialectic şi ştiinţele contemporane" a Editurii Politice, tot ce apărea în "Pedagogia secolui XX" a Editurii Didactice şi Pedagogice sau în "Enciclopedia de buzunar" a Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice. Urmăream, de asemenea, cu multă grijă, mereu surprinzătoarea "Bibliotecă pentru toţi" a Editurii Minerva. Şi nu ratam, bineînţeles, nici o traducere de literatură străină, oricare ar fi fost autorul. Deasupra acestei aprovizionări de masă a cititorului obişnuit, mai erau anticariatele. Puţine, dar care adăposteau surprizele lor. Puteai să cumperi de acolo, uneori, opere complete ale unor autori clasici. Aşa am ajuns să citesc (aproape) tot Goethe, Schiller şi Anatole France. De ce tocmai aceştia? Pentru că mama mea reuşise să procure, printr-o pacientă, operele lor complete îmbrăcate în piele de viţel... În fine, existau şi furnizorii "specialişti", precum faimosul B., etern student la filozofie, reputat a fi în stare să găsească în cîteva săptămîni orice carte cu putinţă. Prin el şi alţii asemenea se cumpărau biblioteci întregi ale unor cărturari răposaţi sau ale unor văduve flămînde, ediţii princeps sau carte rară pentru cei cîţiva colecţionari împătimiţi. O mafie de elită în care nu intra însă oricine. Şi apoi citeam. Citeam aproape tot, în ordinea aleatorie a apariţiilor şi din toate domeniile disponibile. Deviza implicită pe care o împărtăşeam, probabil, cu toţi ceilalţi cititori obişnuiţi era o parafrază de genul: sînt intelectual, nimic din ceea ce este cultură nu-mi poate fi străin! Eram cu toţii ceea ce s-ar putea numi cititorul cult. Puţini erau cei care să caute şi să cumpere doar cărţile de care aveau nevoie pentru domeniul lor de activitate, cititorii de specialitate în sensul strict al termenului. Ar fi fost, de altfel, imposibil... Cea mai mare deziluzie a mea după 1990 a fost astfel, poate, momentul în care am intrat în casa unui faimos profesor de la Sorbona şi am constatat că nu avea, practic, bibliotecă: îmi iau de la facultate ceea ce îmi trebuie pe moment - mi-a explicat el. Şi eu care visasem ani de-a rîndul că Ei, acolo, se lăfăie în biblioteci uriaşe, bîntuind nopţile pe culoare nesfîrşite pline de rafturi cu cărţi... Cititul, în acele vremuri, era în mare măsură o activitate compulsivă. Se citea tot, aproape fără discernămînt, dar, de regulă, cu înzecită şi gratuită plăcere. Iar din această bulimie făceam cu toţii un titlu de glorie: se chema vocaţie universalistă, foame de cultură, dar şi rezistenţă prin cultură. Uneori căpăta un titlu mai "operaţional": interdisciplinaritate. Aceasta era la modă în lumea largă, dar la noi era (şi) o legitimare publică a nobilei noastre lecturi trans-disciplinare. În numele "interdisciplinarităţii", devoratorii de colecţii se puteau întruni chiar şi oficial (într-o comisie specială a Academiei, de pildă) pentru a se confrunta în lecturi disparate. Şi mai era o particularitate generică a lecturilor în comunism: se citeau idei, şi nu fapte, ca să spun aşa. "Faptele" - date statistice sau descrieri de fenomene sociale - vorbeau despre realitate, iar aceasta era apanajul exclusiv al Partidului şi trebuia să rămînă ascunsă publicului. Economia era integral sub controlul Puterii, etnografia şi folclorul erau înregimentate în cea mai mare măsură "Cîntării României", iar sociologia şi psihologia dispăruseră, practic. Supapa - deschisă cu parcimonie de către strategii lecturii - o constituiau "meta-textele": nu sociologie sau psihologie, ci epistemologie sau filozofie a ştiinţelor sociale, nu etnologie, ci semiotică a folclorului etc. Acestea erau suficient de apetisante pentru specialişti spre a fi căutate şi practicate cu delicii şi suficient de abstracte spre a nu reprezenta un pericol pentru monopolul de partid al realităţii. Singura "fisură", singurul acces la realitatea imediată o constituiau astfel "sub-textele" literare. Literatura - care trebuia să se inspire programatic din "realitate" - era, în mod paradoxal, substitutul cunoaşterii sociale, în ea se puteau strecura, din cînd în cînd, faimoasele "şopîrliţe" care făceau aluzie la fapte sau persoane reale din viaţa noastră reală. Romanele erau, într-un fel, contactul privilegiat cu viaţa noastră de fiecare zi, în ele cititorul putea regăsi - sau crede că regăseşte - "fragmente de viaţă adevărată". Citeam cu toţii aceste texte în intimitatea firavă a apartamentelor noastre şi ne făceam cu ochiul, fericiţi, peste blocuri: ai văzut ce bine a zis-o cutare?... Această lectură din timpurile comuniste a promovat astfel, în mod pervers, două atitudini mentale complementare care au înflorit în vremurile postcomunismului: abordarea predilect "trans-disciplinară" a realităţilor noastre înconjurătoare şi relativa ghetoizare a "specialiştilor"; şi pasiunea pentru fabulaţia literară ca modalitate de a relata pe înţelesul tuturor despre ce se întîmplă în jurul nostru. Cititorii pasionaţi de ieri au devenit eseiştii pasionali de astăzi...