Participăm, de mulţi ani, la revoluţia informaţională digitală; unii dintre noi sînt veterani, alţii se lasă tot mai repede cuprinşi de fiorul (sau febra?) reţelei, iar cu fiecare zi apar noi şi noi nativi digitali. Nu se depăşesc doar limite ale vitezei şi ubicuităţii, ci, mai ales, limite ale cunoaşterii umane. Un sistem general de înţelegere a lumii digitale online este dincolo de capacităţile noastre cognitive, din cel puţin două motive: pe de o parte, sistemul e dinamic, în continuă preschimbare, iar, pe de alta, complexitatea sa nu poate fi redusă cu folos la o serie de principii, legi sau reguli. Nu putem avea o hartă completă şi permanentă a acestei lumi, nu ne-am pus de acord nici măcar dacă această lume este un teritoriu în lumea generală socială, dacă se intersectează parţial cu aceasta, sau este doar o lume independentă, o zonă a „halucinaţiei consensuale“.
Instrumentele noastre de analiză, explicaţie şi înţelegere sînt împărţite între sute de domenii ştiinţifice, mii de viziuni (şi proiecte) tehnologice, nesfîrşite interese comerciale, credinţele şi dorinţele umane. Aşa cum şansele de a scrie o istorie universală cresc cu cît decupăm şi selectăm mai mult din materialul faptic, şansa de a da o imagine coerentă se împlineşte dacă alegem un anume traseu de explorare, traseu asumat de la început ca fiind limitat, parţial şi destul de personal. Ce urmează e o listă de principii pe care experienţa lumii digitale mi-a permis să le cunosc. Unele sînt constitutive, altele regulative; unele privesc arhitectura mediului, altele au o funcţie normativă politică şi socială.
1. Principiul căutării. Nu e posibil să ne descurcăm în lumea digitală dacă nu ar exista o funcţie de căutare. Cu cît mediul digital se extinde, cu atît capacitatea de a-l „răsfoi“, de a merge la pas prin imensele baze de date scade. Internetul, cu toate aplicaţiile sale (world wide web-ul fiind în continuare cea mai importantă), are nevoie de motoare de căutare. Aparent o megareţea, teritoriile sale sînt împărţite. Avem o zonă publică şi accesibilă prin Google sau Yahoo! (care indexează, structurează şi ierarhizează informaţia), o zona cvasipublică, cvasiprivată controlată de Facebook, şi o serie de teritorii interzise monştrilor căutării: deep web şi darknet. Această împărţire ne duce cu gîndul la următorul principiu:
2. Suveranitate şi guvernanţă. Cine deţine reţeaua de reţele? Chiar dacă există o serie de stăpîni ai lumii digitale care domină diverse straturi şi teritorii ale reţelei (de la companiile publice care întreţin sistemul de DNS, state care vor să-şi asigure securitatea cibernetică şi liniştea conducătorilor, companii care au pus bazele capitalismului informaţional, grupuri informale, precum Anonymous, sau organizate, la cetăţeni şi roboţi), nu putem vorbi de un regim echivalent celui al relaţiilor internaţionale. Internetul este al tuturor oamenilor, dezideratul fundamental este guvernarea sa ca bun public deschis oricăror posibilităţi. Astfel, suveranitatea e tendinţa politică modernă transpusă în lumea de biţi căreia i se opune dezideratul guvernării deschise şi integrative, cu o reprezentare echitabilă a tuturor actorilor implicaţi.
3. Neutralitatea Internetului. Toate pachetele de date care tranzitează reţeaua trebuie tratate ca egale. Astfel, nimeni nu ar trebui să prioritizeze un pachet în defavoarea altuia (adică să ofere unei aplicaţii sau unui serviciu avantaje). Principiul egalităţii datelor în faţa timpului nu se aplică şi utilizatorilor – această egalitate instituită la originile reţelei nu s-a tradus şi printr-o neutralitate politică faţă de utilizatori. Acest principiu implică şi reciprocitate: pe zona din reţea controlată de mine (un provider de Internet, de exemplu) mă angajez să respect neutralitatea doar dacă şi tu te vei angaja, la rîndul tău. Aceste principii, odată abandonate, vor crea o lume şi mai nedreaptă din punct de vedere informaţional. Iar presiunile, cel puţin în SUA, Rusia şi China, sînt foarte mari. Suveranitatea vrea şi poate să distrugă neutralitatea.
4. Principiile informaţiei. La fiecare strat al reţelei digitale vom avea date şi informaţii cu naturi diferite. Dacă ceea ce citim pe Wikipedia este informaţie semantică, susceptibilă să producă cunoaştere pentru subiectul cunoscător (care poate fi atît uman, cît şi artificial), ceea ce tranzitează reţeaua şi ceea ce se procesează de către computerele noastre este o informaţie care răspunde unor principii matematice. Informaţia are un caracter entropic, tendinţa e mai degrabă de dezintegrare decît de conservare. Ne-am aventurat în revoluţia informaţională nu numai social şi economic, cît mai ales filozofic. Conceptul de informaţie este, de fapt, o familie de concepte pe care de-abia acum reuşim să le aproximăm şi să le ordonăm. Drumul de la date pure la cunoaştere este lung şi dominat de incertitudine, iar noi sîntem primii lui temerari.
5. Principiul ontologic al digitalului. Orice date sau informaţii digitale sînt duplicabile perfect şi la nesfîrşit. Trăim într-o lume de copii perfecte care se instanţiază în diverse locuri ale reţelei. Aici rezidă o veche problemă filozofică – a identităţii elementelor indiscernabile. O a doua este culturală: unde se mai află originea şi originalul? Implicaţiile acestui principiu sînt, fără exagerare, imense. O lume care permite, cu costuri aproape nule, orice duplicare ad nauseam dă peste cap teoriile economice ale proprietăţii (dispare raritatea şi necesitatea exclusivităţii), distincţia public – privat (de aceea sfera privată / privacy este pe cale de dizolvare, nu mai poţi controla informaţia despre sine) şi ideea încetăţenită a originalităţii şi creatorului autonom.
6. Principiul ironic. Tot ceea ce vrem să fie uitat în lumea digitală online reapare, şi tot ceea ce vrem să regăsim este de negăsit. Ultimul an a adus în conştiinţa publică „dreptul la uitare“ pe Internet, stabilit de o curte europeană, dar atît de criticat. Oamenii care vor să-şi apere imaginea publică pot cere eliminarea unor rezultate din motoarele de căutare. Dar, conjugînd primul principiu cu al cincilea, apare cu claritate imposibilitatea unui control al memoriei. Informaţia duplicată poate fi regăsită într-o altă zonă a reţelei, la un alt nivel. Ea poate fi „uitată“ pe un terminal sau într-un server oprite, care se pot reactiva. Uitarea digitală apare cînd avem mai mare nevoie de informaţie, iar reamintirea a ceva nu poate fi comandată.
7. Principiile reţelei şi viralitatea. S-ar putea traduce astfel: nu încerca să opreşti ceva ce s-a „scurs“ în reţea. Desigur, reţeaua răspunde şi ea unor principii matematice (topologia sa), economice şi sociale (efectul de reţea), are proprietăţi emergente şi are puteri cauzale, fără a avea capacităţi intenţionale. Reţelele digitale, precum şi cele sociale, au ierarhii – nu toate nodurile sînt egale, unele sînt autorităţi, altele mai degrabă referinţe. Putem ajunge pe drumul cel mai scurt oriunde, dar unii sîntem marginali, alţii – noduri centrale. De aceea se pot face şi se fac experienţe sociale în reţea: pentru că ascunde proprietăţi vizibile doar în cazul participării unor mulţimi mari de oameni. Să ne fie frică de acest Matrix?
8. Principiul generativităţii şi transgresivităţii. Orice mediu generativ, cum este cel digital, implică, cu necesitate, posibilitatea transgresivului. Internetul şi multe tehnologii digitale ale informaţiei sînt în continuă dezvoltare şi expansiune pentru că sînt generative, adică designul lor originar a fost unul al deschiderii. Au fost lăsate să fie mînuibile, adaptabile şi transformabile de către oricine. Nu putem şti de la început scopurile diverse ale tuturor agenţilor, aşa că lăsăm deschisă orice posibilitate. Impredictibilitatea aceasta are şi versantul ei negativ: unele scopuri sînt maliţioase. Lupta se duce nu numai între suveranitate şi neutralitate, ci şi între generativitate şi securitate.
9. Principiul contradicţiei. Există cel puţin două enunţuri contradictorii în lumea digitală, dar care nu duc la explozia sistemului. Nimeni nu ar trebui să trateze lumea digitală ca pe un sistem axiomatic coerent şi consistent. Inconsistenţa e în natura mediului, trebuie să acceptăm că avem un mediu contradictoriu în care ne desfăşurăm o parte din viaţa intelectuală şi care, uneori, funcţionează ca o extensie a minţii noastre. Implicaţiile sînt, iarăşi, foarte mari pentru noi. Putem să construim maşini care să exploreze şi să extragă informaţie certă din acest mediu? Ce logică vor utiliza?
10. Principiul afluenţei sau al belşugului informaţional. Va fi o creştere continuă de informaţie, dar şi o scădere a abilităţilor omeneşti de a-i mai da un sens. Astfel, ne putem întreba dacă sîntem obligaţi să ne continuăm evoluţia ca specie împreună cu maşinile universale care pot computa această informaţie pentru oameni.
Aceste principii sînt generale, dar ţin de experienţa (inter-)subiectivă a unui explorator timpuriu. Am încercat să aplic principiul parcimoniei, adică am ras lumea digitală online cu briciul lui Occam, însă, cu siguranţă, au mai rămas alte principii nedetectate şi necesare. Însă cum navigare necesse est, las şi altora aventura de a descoperi alte legităţi, regularităţi şi configuraţii în hypermediul în care ne imersăm din ce în ce mai mult.
Constantin Vică este asistent univ. la Facultatea de Filozofie şi cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea Bucureşti.