Cîteva portrete

Publicat în Dilema Veche nr. 636 din 28 aprilie - 4 mai 2016
Cîteva portrete jpeg

Ultimul deportat

Constantin Ciolac este ultimul deportat din Bărăgan. Cînd l-am vizitat era îmbrăcat ca de obicei: cu pantalonii ăia groși, cărora nu li se mai închide fermoarul, încotoșmănat într-o geacă albastră și cu o șapcă pe cap. Casa lui – singură-cuc, în plin cîmp, cu o curte sărăcăcioasă, unde se apucase încă de dimineață să stoarcă niște struguri, să-și umple butoaiele pentru iarnă. Singurul care s-a aciuit pe lîngă casă este Bobiță, un cîine cu ciulini amestecați prin blană. 

Constantin Ciolac are 64 de ani și locuiește în Cîmpia Bărăganului de la vîrsta de 2 ani, cînd a fost deportat din Basarabia, împreună cu familia lui. Satul Rubla, din raionul Brăila, populat de 480 de familii, a prins contur în aproape un an, timp în care oamenii și-au făcut singuri case.

Din satul Rubla a rămas, însă, o singură casă. Casa lui Constantin Ciolac. Acum vreo zece ani mai trăia o vecină, care stătea tot aici, dar azi a rămas singur. Singur, cu cîinele Bobiță și cu alți doi, care s-au obișnuit să vină și ei pentru o bucată de pîine la singura casă din cîmp. De-a lungul timpului, Constantin Ciolac a mai avut și cai. „Pe unul“ – îmi spune – „l-au tăiat, altul a fost spînzurat… Nu știu de cine! Am anunțat eu Miliția… ăăă, Poliția! Dar cred că e tot aia… și degeaba“. „În oraș cu ce vă duceți?“ – îl întreb. „Păi, pînă la șosea merg cu mașina sindicatului…“ „Dar de unde o luați?“ „Nu, domnișoară! Per pedes! Pe picioarele mele merg“– spune bărbatul care nu și-a pierdut simțul umorului în Bărăgan. „O iau așa, de-a dreptul, și într-o juma de oră ajung la șosea, de unde mă ia și pe mine cîte-o mașină. De plecat, eu nu plec de aici, că e casa mea. M-am obișnuit și cu singurătatea, și cu tot. Ce, credeți că în aglomerație e mai bine?“

Preotul care vorbește cu Dumnezeu, prin semne

Părintele Constantin Onu este un bărbat înalt, cu barba albă, lungă de-o palmă, și cu ochii albaștri. Biserica unde păstorește a fost ridicată acum mai bine de 200 de ani, în Pitești: Mavrodulu. În curte nu se află, însă, o singură biserică, ci trei. Una dintre ele a fost ridicată în 1996, prin transformarea casei parohiale. Încă nu e gata, dar oamenii vin deja la slujbe.

Nu e o biserică oarecare. Ci una în care slujbele sînt foarte tăcute, iar rugăciunile se „rostesc“ prin semne. E o biserică pentru surdo-muți. Prima din țară. Pe la jumătatea anilor ’90, preotul a început să fie interestat de viața comunității surzilor din Pitești, să meargă la întrunirile lor și să încerce să-i înțeleagă. Le-a învățat limbajul și, într-o bună zi, i-a invitat la biserică și a ținut prima slujbă prin semne. La puțin timp, a fost hirotonisit ca diacon și apoi ca preot un om cu deficiențe de auz, care avea să slujească chiar în Pitești.

Devenea astfel tot mai important ca surzii să aibă o biserică a lor, în care să se poată spovedi prin limbajul propriu, al semnelor, și să primească binecuvîntarea la fel, în care să se roage prin semne și chiar să cînte imnurile religioase. Lucru care pînă atunci nu se întîmplase.

Așa a început transformarea casei parohiale în biserică pentru surzi. Catapeteasma este de înălţime medie, astfel încît credincioșii să poată vedea gesturile pe care le face părintele în altar. De asemenea,  locul unde stau de obicei preotul şi corul sînt  mai înalte decît în alte biserici. Biserica Surzilor poartă hramul „Sfîntul Grigore Palama“. Vin aici cei aproape 500 de credincioşi hipoacuzici care locuiesc în judeţul Argeş.

În biserică încă se lucrează la picturi, dar pe pereți pot fi văzute deja rugăciuni scrise în limbajul semnelor. Adică un preot care apare în imagini succesive, iar în fiecare imagine este reprezentată o literă.

Acum există o adevărată strategie la nivel național pentru a le atrage pe persoanele cu deficiențe de auz către biserică. La unele facultăți de teologie se țin cursuri de limbaj mimico-gestual. Mai mult, s-a creat pentru surzi un limbaj cu specific religios. Părintele Constantin Onu a avut rolul său în toată această poveste. A inițiat această nouă metodă de comunicare gestuală în cadrul bisericii și a tipărit Liturghia pe înțelesul surzilor – adică a arătat cum poate fi reprezentată aceasta prin cîteva mii de gesturi care reprezintă termeni biblici sau liturgici, etape ale rugăciunilor. Lucrarea este unică în lumea creștină. La fel pare să fie și corul surdo-muților coordonat de părintele Onu. Corul se cheamă Effatta, adică „Deschide-te“, cuvîntul rostit de Hristos în timp ce atingea urechile şi limba unui surdo-mut, care, imediat, a început să audă şi să vorbească. Din cor fac parte 18 persoane cu deficiențe de auz, care „cîntă“ versurile bisericești sau ale colindelor prin semne, cu ajutorul mîinilor, în aer. Întotdeauna au un fond muzical. Așa că totul pare ca un dans al mîinilor, al cărui sens îl înțeleg doar ei.

Omul muntelui

Florin Vintilă a trăit toată viaţa pe munte. S-a născut – spune el – „cu schiurile în picioare“, undeva la poalele Bucegilor. Bunicii lui au fost cabanieri, aşa că pînă la 7 ani, cînd a trebuit să meargă la şcoală, a crescut pe munte. Apoi, a făcut schi de performanţă. Dupa care a lucrat la Telecabina Buşteni. A văzut de nenumărate ori cum se schimbă peisajul pe Valea Jepilor. De la alb la verde, la ruginiu şi apoi din nou de la capăt, an după an. Uneori, şi acum, cînd merge cu telecabina, aruncă priviri pe stîncile din jur şi vede lucruri pe care ochiul orăşeanului venit să tragă aer în piept la munte nu le vede: o capră neagră cocoţată pe un vîrf sau un turist aventurier care „n-ar avea ce să caute pe acolo“. Şi a mai văzut Florin Vintilă nenumărate răsărituri şi apusuri grozave de sus, de pe Babele.

Timp de 22 de ani, Florin a fost salvamontist. Nici acum nu e departe de munte. De vreo trei ani lucrează la Jandarmeria Montană şi, de multe ori, mai participă la acţiuni de salvare a turiştilor rătăciţi.  Nici nu mai ştie numărul celor pe care i-a salvat.

Îmi povesteşte  o întîmplare care i-a lăsat amintiri plăcute: „Doi tineri plecaseră pe Valea Bucşoiului, neechipaţi. Deşi erau din Braşov, nu cunoşteau prea bine zona. Aşa că inevitabilul s-a produs. S-au rătăcit. Am primit un apel de urgenţă. Însă cîteva ore i-am căutat în altă zonă decît cea în care erau. Primiserăm coordonatele greșit. Pînă la urmă, am reuşit să luăm legătura şi i-am localizat, pe la ora două noaptea. Dar era periculos să mergem mai departe. Ne-am întors a doua zi, pe lumină, şi i-am salvat. Norocul lor a fost că era vară. Peste cîteva luni, s-au căsătorit, acum au şi un copil. Am fost primii pe care i-au anunţat că au un băiat. Acum nu există sărbătoare la care să nu ne sune sau să ne trimită mesaje. Iar cei doi sînt în continuare iubitori de munte, dar mult mai prudenţi.“

Groparul din Chişinău

Mă priveşte de sub cozorocul şepcii de piele, trasă şmechereşte pe ochi, într-o parte. Îmi zîmbeşte şi-i văd cei doi dinţi aurii din faţă: „I-am îngropat pe toţi, domnişoară! Pe toţi 220.000!“ Îmi spun că ăsta-i omul pe care-l caut. Ştie tot ce mişcă, dar mai ales ce nu mişcă. E – aşa cum îi place să spună – „master“. Deşi pe uşa biroului scrie – în română şi în rusă – „Maistru înhumare“.

Nicolae Gîncota zice că e moldovean, că aşa scrie în buletin. Dar se descurcă mai degrabă cu rusa şi cu literele slavone (aşa sînt scrise în cea mai mare parte şi crucile din cimitir). Cînd era copil, îi era frică de morţi şi fugea de rupea pămîntul atunci cînd „trecea vreun mort pe stradă“.  Mai tîrziu, însă, tatăl lui a lucrat ca paznic la cimitirul din Chişinău. El a terminat armata şi la puţin timp s‑a angajat  gropar. 

Au trecut de atunci 32 de ani. Între timp a devenit – aşa cum spuneam – maistru de înhumări. Un fel de… maistru de ceremonii. Cunoaşte cimitirul ca pe buzunarele lui. Din ’78, în Cimitirul Chişinăului au fost îngropați peste 220.000 de oameni. Mari şi mici. Bărbaţi, femei. Nicolae spune că prin mîna lui au trecut toţi. „Unii sînt acum şi cîte trei într-o groapă, că legea ne dă voie, după șapte ani, să îngropăm pe altcineva din familie în acelaşi loc. Alţii sînt doar o oală cu cenuşă adusă din străinătate, pe unde au murit. La noi e de lucru tot timpul, nu e criză niciodată! Săpăm gropi, împărţim sectoarele, facem curăţenie… Să vedeţi ce e aici de Paştele Blajinilor! Lumea de pe lume! Tăti lumea vine în cimitir. Oraşul e pustiu – cimitirul e plin.“

„Acum văd că cimitiru-i pustiu…“, constat într-o doară. Lui Nicolae i se luminează faţa a mirare şi zice ca un înţelept: „Cum să fie pustiu?!… E plin de oameni. Dar se odihnesc…“ Îl întreb dacă crede în viaţa de apoi. Devine serios: „Eu cred în Dumnezeu şi atît. Să fie clar! Eu nu ştiu cum o fi dincolo. Că stau cu oamenii ăştia aici de 32 de ani şi nu mi-a zis nici unul nimic… V-am zis: oamenii se odihnesc, nu fac nimica!“

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. A publicat cartea de reportaj Locuri, oameni, povești,  Casa de Pariuri Literare.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.