Cîteva amintiri

Elena ŞTEFOI
Publicat în Dilema Veche nr. 589 din 28 mai - 3 iunie 2015
Cîteva amintiri jpeg

Am aflat de existenţa lui Ion Iliescu în octombrie 1978, la Festivalul Scriitorilor de la Iaşi. Criticul Laurenţiu Ulici reuşise să invite la această manifestare şi un grup de 13 tineri poeţi care nu debutaseră editorial. În calitatea lui de prim-secretar de partid al judeţului, Iliescu a oferit participanţilor o recepţie în holul Hotelului Unirea, unde fusese cazată scriitorimea. Ulici m-a prezentat zîmbitorului amfitrion, pe care îl asaltau autorii veniţi din toate zonele ţării. Era atent şi răbdător cu fiecare şi se vedea că-i place compania celebrităţilor. Deşi Festivalul a fost compromis de un scandal la scenă deschisă (provocat de Florica Mitroi), Ion Iliescu s-a ales cu gloria organizatorică a singurei manifestări de gen din România ceauşistă.

L-am zărit de cîteva ori înainte de Revoluţie la premiere de teatru sau de film, la lansări şi expoziţii, întotdeauna înconjurat de lume bună şi întotdeauna binevoitor. La Casa Scriitorilor şi la Casa Scînteii, odată cu Perestroika s-au înteţit şoaptele care ne avertizau că el va fi următorul conducător. Am fost printre cei care s-au bucurat că profeţia s-a împlinit, purtată de valul de la Intercontinental şi Televiziune, dar i-am refuzat pe cei care voiau să mă convingă că am dreptul la un certificat de revoluţionar. În zilele primei mineriade, cînd noul preşedinte democrat a ieşit livid la TVR pentru a-i înfiera pe „legionarii din Piaţa Universităţii“, m-am temut că el va fi victima celor care-l „informaseră“ pe fostul dictator despre protestele din Timişoara, „puse la cale de un grup de huligani“.

În vara lui 1993, pe cînd eram redactor-şef la Dilema, trimestrialul East European Constitutional Review, editat de University of Chicago Law School, mi-a propus să fac un interviu cu preşedintele Ion Iliescu pe care să-l prefaţez cu un scurt portret al acestuia. Publicaţia pregătea un număr special dedicat instituţiilor prezidenţiale postcomuniste, pe care l-a lansat cîteva luni mai tîrziu, cu ocazia unei conferinţe tematice. Am trimis un fax la Cotroceni, cu solicitarea de rigoare. Am primit imediat răspuns şi am fost programată o săptămînă mai tîrziu să înregistrez interviul. Şeful statului n-a întîrziat nici un minut, mi-a strîns afabil mîna şi – înainte de a ne fi aşezat –, m-a luat prin surprindere: „Mata lucrezi cu Pleşu, nu ştiu ce are el cu mine de mă tot critică…“

Aveam un set de întrebări şi i-am spus de la început că aş vrea să-mi răspundă la toate. M-a asigurat că are timp şi că îl pot întreba orice. Avea obişnuinţa frazelor lungi, mi se părea că vorbeşte prea mult, intrînd în detalii şi justificîndu-se chiar şi cînd nu era cazul. Întrucît mă interesa specificul instituţiei prezidenţiale şi istoricul acesteia, am făcut referire la faptul că funcţia de preşedinte fusese oficializată printr-un decret al lui Ceauşescu. L-am întrebat dacă acest „păcat originar“ nu face şi mai dificil exerciţiul de autoritate în perioada tranziţiei. S-a înfierbîntat brusc, mi-a contrazis vehement premisa, atrăgîndu-mi atenţia că nu poate fi făcută nici o legătură între preşedinţie şi Constituţia lui Ceauşescu. Mi-a explicat îndelung că primul preşedinte al României a fost Alexandru Ioan Cuza. A insistat apoi, revenind la propriul său rol, că între el şi Ceauşescu nu poate fi făcută nici un fel de comparaţie, că opoziţia şi presa îşi permit să îl denigreze, deşi în oricare ţară civilizată calomnia ar fi pedepsită. Nu prea mai ştiam cum să-l întrerup, o făcusem de mai multe ori pînă în acel moment al dialogului. Într-un tîrziu, s-a oprit singur din peroraţia împotriva „aşa-zişilor monarhişti“ şi a jurnaliştilor „fără simţul realităţii“, care-l acuză de ceauşism, nu înainte de a-şi acorda dreptul unei duble interogaţii retorice: „Ţi-ai putea oare imagina că i-ai fi luat un interviu fostului preşedinte? Şi-ar fi închipuit presa că îi este permis să insinueze tot felul de lucruri despre cei aflaţi la putere pînă în ’89?“

În septembrie 2004, am făcut parte din delegaţia însoţitoare a preşedintelui în ultima sa vizită oficială peste Ocean. Începuse campania electorală pentru alegerile la care Iliescu nu mai putea candida. În pofida sfaturilor de sens contrar ale celor care mizau pe Adrian Năstase, dorind să-i ofere acestuia şansa de a se întîlni cu alegătorii din Canada, şeful statului a ţinut morţiş să inaugureze controversata Piaţă a României din Montréal şi să-şi lanseze în SUA ultimul său volum de dialoguri. Eram director în MAE, fusesem implicată în proiectul mult hulitei statui a lui Eminescu, mă aşteptam ca deplasarea să fie torpilată din mai multe părţi. Unul dintre românii canadieni (aflat în vizorul Justiţiei din Québec), care-şi dedicase patru ani să denigreze iniţiativa Pieţei României şi să compromită finalizarea proiectului, era acum sponsor al manifestărilor din programul delegaţiei prezidenţiale. Ion Iliescu i-a decernat Ordinul „Steaua României“ pentru „contribuţia sa la promovarea imaginii ţării noastre în lume“. Inaugurarea Pieţei s-a desfăşurat cu huiduieli şi proteste, dar ministrul Culturii, Răzvan Theodorescu, s-a enervat mai tare decît preşedintele. La Bucureşti, toate ziarele au făcut vîlvă şi s-a lansat chiar un concurs pentru cel mai agresiv titlu de articol dedicat deplasării. La întoarcere, în aeronava înţesată de jurnalişti, toată lumea se distra, rememorînd fazele antiprezidenţiale. Ion Iliescu a apărut la un moment dat din cabina sa şi a făcut cîţiva paşi pe culoar. S-a oprit lîngă scaunul ocupat de cea mai gureşă reprezentantă a presei, s-a sprijinit cu o mînă de spătar şi, spunîndu-i pe nume, a încercat să o convingă, la început politicos, apoi vizibil iritat, că relatarea semnată de ea cu o zi înainte într-un cotidian de mare tiraj era plină de neadevăruri. Jurnalista îl întrerupea vehement, repetînd că de fapt ea a fost mai blîndă decît alţii. Şeful statului s-a retras după aproape un sfert de oră, încercînd, spre final, să atingă măcar o coardă sensibilă. „Păcat, eşti prea tînără ca să fii atît de rea!“ Imediat după ce s-a închis uşa care despărţea cele două compartimente ale avionului, fosta interlocutoare a şefului statului s-a mirat cu voce tare, adresîndu-se colegilor săi de breaslă: „Chiar nu înţelege că de asta am fost trimişi şi plătiţi, să fim cît mai răi?!“

Elena Ştefoi este publicistă, poetă şi lucrează în diplomaţie.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.