Orice cititor care deschide o carte şi se uită pe ultima pagina va găsi, undeva deasupra adresei editurii şi a tipografiei, cuvîntul „Redactor“ sau „Redactare“, urmat de un nume total necunoscut (şi care împreună cu tehnoredactorul şi graficianul copertei formează pe fiecare volum „caseta tehnică“). Un nume ascuns la vedere (şi cam întotdeauna trecut cu vederea), reprezentînd o persoană care preferă în general anonimatul, căreia îi place să se afle în spatele scenei, evitînd pe cît posibil lumina reflectoarelor – pentru că o menţionare a lui, de exemplu, într-o recenzie, nu poate fi decît în sens negativ, pentru greşeli semnalate într-o carte. Întotdeauna o redactare bună este cea neremarcată de nimeni, pentru că asta înseamnă că nu au existat erori majore. Totuşi, în cele mai multe cazuri, pe întregul traseu dintre intrarea unui manuscris în editură şi trimiterea acestuia în tipografie, redactorul de carte este indispensabil pentru măcar un om – scriitorul. Eu sînt unul dintre cei ce adaugă cîteva cuvinte, cu un font redus faţă de restul textului, casetelor tehnice ale cărţilor.

Cu ce se ocupă totuşi un redactor? Un economist (cel puţin unul, dacă ar fi să mă refer la cei pe care-i cunosc) ar spune că în mare cu nimic, cu statul degeaba şi desenatul pe foi, un tehnoredactor (mai toţi) ar spune că e cel care-i dă dureri de cap, cu pretenţii şi detalii pe care „oricum nu le observă nimeni“, un grafician ar spune că e cel care îşi dă cu părerea în privinţa copertei, deşi nu se pricepe deloc (şi-aici nu pot să nu accept că se întîmplă deseori să aibă dreptate), unii autori ar spune că este cel care le „măcelăreşte“ cartea. Însă cei mai ­mulţi ştiu că redactorul face în principal un lucru: corectează texte. Acesta este nucleul meseriei sale, pentru că, în momentul în care primeşte un manuscris, acolo trebuie să ajungă – la o redactare folositoare şi atentă a textului. Totuşi, primul lucru pe care îl face este să ia legătura cu autorul, pentru a i se prezenta şi pentru a-l anunţa că va însoţi manuscrisul pînă la trimiterea lui în tipar, că împreună vor stabili textele pentru copertă (şi îşi vor da cu părerea despre ilustraţia acesteia, desigur, iritînd la comun graficianul), că urmează să facă indicaţiile de paginare, să-i trimită eventuale observaţii şi un PDF al cărţii (sau o listare prin curier, dacă e cazul) după paginare, pentru bunul de tipar. Și, bineînţeles, la final, cea mai înfricoşătoare precizare: deadline-ul pentru tipar. Apoi îi trimite graficianului toate informaţiile necesare pentru copertă şi celuilalt grafician toate ilustraţiile sau desenele din interior pentru prelucrare, apoi stabileşte împreună cu redactorul şef propriul dead­line, pentru finalizarea redactării, şi apoi începe lucrul efectiv pe manuscris… Ba nu, mai e ceva – trebuie trimis formularul CIP, cel care anunţă Biblioteca Naţională despre apariţia cărţii şi care îţi aduce în schimb, peste două săptămîni, descrierea CIP cu tot cu numărul CZU (vă rog, nu mă întrebaţi ce înseamnă aceste litere), fără de care nu poţi publica volumul. Bun, de aici se întîmplă, în mare, cam tot ce i-am povestit autorului că urmează să se întîmple. Este o muncă de strînsă colaborare, în care cartea devine o minge ce se tot mută de la redactor la autor şi invers, iar la fiecare pasă se fac noi îmbunătăţiri, se schimbă idei – totul pentru ca versiunea finală să fie cea mai bună posibilă.

De multe ori, rezultatele aduc satisfacţii ambelor părţi – redactorului pentru că a contribuit, fie şi marginal, la publicarea manuscrisului, iar autorului pentru că volumul ajunge pe piaţă într-o formă de care este mulţumit. Există însă şi acele momente în care autorul este total nemulţumit de redactor, fie din pricina unor greşeli, fie din cauza comunicării defectuoase, fie dintr-o combinaţie a celor două. În ceea ce mă priveşte, o experienţă de felul acesta, de la începutul carierei, a contat enorm pentru activitatea mea ulterioară (mai ales pentru îmbunătăţirea abilităţilor mele de comunicare). Am primit manuscrisul unui autor renumit. Am făcut cîteva corecturi (puţine, nici nu prea aveai ce corecta) şi am avut cîteva observaţii (mai mult sau mai puţin pertinente). În cele mai multe cazuri primesc răspunsuri de tipul da/nu, eventual cîteva explicaţii şi reformulări. De această dată am primit un telefon de la autor (ceea ce nu făcea mai niciodată). A urmat o avalanşă de nemulţumiri, de ironii pe marginea observaţiilor şi, în final, rugămintea de a nu-i mai redacta cartea, de a nu mai face nici o corectură, de nici un fel. Pe tot parcursul monologului am fost paralizat (cred că eram alb ca varul, aveam gîtul uscat, n-aş fi putut interveni în primele cinci minute nici dacă mi aş fi dorit). Cu toate acestea, chiar spre final, mi-am dat seama că unele (nu prea multe) dintre observaţii erau imposibil de respins, aşa că am deschis timid gura cînd mi s-a oferit oportunitatea şi am început să dau exemple concrete, cu argumente de care eram sigur. Și, surpriză, prima observaţie a fost acceptată, tonul interlocutorului s-a îmblînzit. A doua, la fel, tonul interlocutorului şi mai jos. Apoi a treia, a patra şi tot aşa (pînă pe la a şaptea, fiindcă mai multe nu aveam de care să fiu sigur). În final, vorbeam amîndoi cu calm, ba chiar am încercat o glumă, la care mi s-a răspuns cu o altă glumă. În sfîrşit, totul a reintrat în normal, cartea a avut pînă la urmă redactor la caseta tehnică şi, după două săptămîni, am primit pentru redactare o reeditare a aceluiaşi autor. Aşa am învăţat că trebuie să propun doar schimbări de care sînt sigur şi că o situaţie, oricît de critică ar părea, se poate soluţiona dacă-ţi păstrezi calmul şi apelezi la raţiune.

Adevărul e că redactorul este, printre altele, un nod de comunicaţie. E punctul de întîlnire dintre toate departamentele editurii, pe de o parte, şi autor, traducător, coordonator de colecţie şi orice altă persoană ce are legătură cu manuscrisul. Iar toate acestea (pot doar să bănuiesc, fiindcă sînt un redactor încă tînăr, cel puţin asta aş vrea să cred) erau infinit mai greu de realizat înainte ca tehnologia să ne ajute să fim permanent conectaţi, mereu pe recepţie, cu informaţii disponibile oricînd şi oriunde. Acum (şi, pentru mine, dintotdeauna) poţi obţine aproape orice informaţie cu doar cîteva click-uri bine plasate, poţi să fii în permanent contact cu autorul (fie că vorbim despre Facebook, WhatsApp, SMS, e-mail sau altele), poţi să-i arăţi în timp real ce faci pe carte (nu o dată mi s a întîmplat, de exemplu, să scanez toate paginile pe care am făcut corecturi şi să i le trimit pe e-mail autorului, astfel încît să-i dau posibilitatea de a avea control total asupra a ceea ce se întîmplă cu manuscrisul) sau să vorbeşti cu el ore întregi la telefon pentru a face schimb de corecturi (amîndoi avînd în faţă aceeaşi versiune a cărţii în lucru, chiar dacă ne aflam la sute de kilometri depărtare unul de celălalt). Acest tip de conexiune duce inevitabil şi la naşterea unor prietenii. Mulţi dintre prietenii mei pe Facebook sînt autori cu care am lucrat şi este o reală bucurie pentru mine să ne în­tîlnim cu diferite ocazii, să stăm la o bere sau la o cafea şi să vorbim despre toate şi despre nimic.

Cînd am început această meserie, am avut norocul să nimeresc într-o mare editură, în care redacţia este poate cel mai important departament, şi un redactor cu multă experienţă mi-a spus două lucruri care cred că mă vor ajuta pînă voi ieşi la pensie. Mai întîi că, în timp ce redactezi, întotdeauna trebuie să-ţi pui întrebări în legătură cu textul şi, mai departe, să cauţi răspunsuri inclusiv la autor. Apoi că, din orice carte, indiferent de domeniu (fie că este beletristică, memorialistică, psihologie, economie sau statistică) şi indiferent de calitatea ei, se poate învăţa ceva care îţi poate fi de folos ulterior, la o altă carte. Aceste principii au rămas neschimbate pentru mine. În rest, meseria presupune mereu adaptare, disponibilitate la schimbare, flexibilitate, deschidere pentru nou. Și, după cum am menţionat deja, sper să rămîn mereu acelaşi redactor necunoscut, din spatele scenei, care adaugă cîteva cuvinte, cu font redus faţă de restul textului, la caseta tehnică a unei cărţi. 

Adrian Botez este redactor-șef adjunct al Editurii Polirom.

Foto: flickr