Pe un grup românesc pe Facebook cu peste un milion de membri, postările despre Nicolae Ceaușescu sînt frecvente. Comentariile la postări se numără uneori cu miile și exemplifică atitudini extrem de răspîndite printre românii de toate vîrstele și din toată lumea. De pildă, este postat un articol care titrează: „Sondaj: Nicolae Ceaușescu ar cîștiga detașat alegerile din România“.

Dintre cele aproape 1000 de comentarii am reținut unul: „Mi se pare firesc. Pe vremea lui marile Puteri țineau cont de România, țara nu era nici colonie occidentală, nici colonie rusească, aveam mari proiecte de țară, agricultura irigată, industrie care lucra la export.“

Alte articole de istorie recentă dezvăluie abuzurile și crimele comise de regimul comunist, cum ar fi implicarea lui Ceaușescu în impunerea cu forța a colectivizării agriculturii în anii ’50. Dar și aici apologeții lui Ceaușescu nu se lasă și apelează la cunoștințele dobîndite la orele de istorie în vremea regimului național-comunist: „Ști (sic) cîți țărani au omorît liberali și monarhia în 1907 eu cred că vreo 13.000 de țărani net mai mult de cît Ceaușescu și fără rost.“

Chiar și lipsurile din vremea lui Ceaușescu capătă o conotație pozitivă, prin comparație cu ziua de azi (ortografie originală): „Asta să o crezi tu, că eu mîncam portocale, banane chiar dacă erau verzi așteptam să se coacă pentru mine a fost foarte bine atunci pe timpul lui Ceaușescu numi lipsea nimic, acuma am 3 copii și nici măcar un brad nu mi permit sa l cumpăr ce să mai spun de celelalte lucruri.

Desigur că nu lipsesc nici comparațiile cu liderii politici din ziua de azi, favorabile net lui Ceaușescu (ortografia originală): „Diferența dintre Ceaușescu și Restul este: Ceaușescu a fost ce-l mai Mare Conducător al Nostru,,,, și ăștia sînt ce-i M-ai Mari Hoții ai Țări din toate timpurile.

Dar mai sînt și unii care trec de persoana lui Ceaușescu și emit opinii despre sistemul comunist în ansamblu: „În esență comunismul este o societate bună, chiar foarte bună, dacă nu se vor abate de la principiile lui membrii acestui partid. Marx,în Capitalul afirma: să ne ferească Dzeu. de burghezia proletară. Comunismul s-a înființat în Anglia, dar nu a dat randamentul scontat, tocmai acelei previziuni ale lui Karl Marx. La noi, hoții nu sînt comuniști, sînt hoți de rînd, care sub sigla partidului de stînga, fură. Nu trebuie confundati ideile cu apucăturile.“

Și exemplele ar putea continua la nesfîrșit, făcîndu-i pe Caragiale și pe ai săi Jupîn Dumitrache Titircă sau Conu’ Leonida să se înverzească de invidie.

Amnezie selectivă

Așa cum spuneam, autorii acestor memorabile citate sînt oameni de toate vîrstele, unii dintre ei copii sau adolescenți pe vremea lui Ceaușescu, alții chiar nenăscuți înainte de 1989. Și eu mă întîlnesc cîteodată cu români care trăiesc și lucrează în Marea Britanie de ani de zile și exprimă admirație pentru perioada național-comunistă. Ce-i îndeamnă pe acești oameni să facă apologia unui lider care poate apărea mai degrabă bizar la aproape 30 de ani de la dispariție?

E clar că, pentru cei mai în vîrstă, Ceaușescu și regimul său au însemnat un progres: mutarea de la țară la oraș, pantofi în loc de opinci, apă curentă în loc de closet în fundul curții, locuri de muncă relativ bine plătite în industrie și ocazie pentru copiii lor să studieze și, pentru prima oară în familie, să meargă la facultate. Dispariția regimului comunist a însemnat pentru acești oameni prăbușirea unui univers plin de siguranță și certitudini, în pofida numeroaselor inconveniente, în special de natură materială.

Iar în regimul de democrație imatură ce a urmat, pentru acești oameni, care nu aveau alt termen de comparație, regimul lui Nicolae Ceaușescu, cu realizările sale aparent importante – fabrici, uzine, șosele, blocuri, școli, spitale, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Casa Poporului, metrou, recunoaștere internațională (temporară) etc. – nu putea fi decît cîștigător în mintea lor. Ei au transmis adeseori această impresie și copiilor sau chiar nepoților, care repetă lecția ca niște papagali, fără să știe despre ce vorbesc.

Au dispărut din discursul acestor oameni lipsurile de toate felurile, alimentele pe cartelă, cozile interminabile, înlocuitorii de tip cafea – „nechezol“ –, tăierile de curent care în unele locuri la țară ajungeau la 20 de ore pe zi, frigul din case (și recomandarea cinică a lui Ceaușescu „mai punem o haină pe noi“), lipsa medicamentelor, demolările abuzive, „sistematizarea“ satelor, incriminarea avorturilor, care a dus la moartea a mii de femei și la nașterea altor mii de copii nedoriți, care au fost apoi abandonați și au umplut casele de copii ducînd la un prost renume al României, care nu a dispărut nici azi, și foarte multe altele.

Nostalgicii și apologeții lui Ceaușescu sînt în general preocupați mai degrabă de chestiuni de natură materială și cei de o anumită vîrstă nu prețuiesc prea mult libertatea care azi le permite să îndruge verzi și uscate, inclusiv pe Internet, să i facă cu ou și cu oțet pe Iohannis, Dragnea, Dăncilă și alții fără teama că vine Securitatea și-i saltă.

Au uitat sau cei tineri nu știu că, în ultimii ani ai lui Ceaușescu, programul TV ajunsese la două ore pe zi, de la 20 la 22 în zilele săptămînii, și la cinci ore la week-end, majoritatea timpului de emisie fiind dedicat cultului personalității semianalfabetului dictator și a semianalfabetei sale soții?

Azi, acești oameni se suie în avion și numai cu „buletinul“ se dau jos peste trei ore la Roma, Berlin, Paris sau Londra, unde își cîștigă existența, în Occidentul decadent, care, vorba bancului de pe vremea lui Ceaușescu, e pe marginea prăpastiei și uită în jos la noi.

Aceiași oameni deplîng depopularea României, ajunsă la sub 20 de milioane față de cele 23 de la sfîrșitul anilor ’80. Puțini dintre ei își pun problema că pe vremea lui Ceaușescu nu puteai emigra, decît dacă erai evreu, german și/sau dacă aveai rude bogate ca să plătească pentru tine ca să ți să dea voie să pleci.

Foarte mulți dintre nostalgicii și apologeții lui Ceaușescu sînt naționaliști, unii chiar cu nuanțe extreme.

Moștenire național-comunistă

Național-comunismul ceaușist este în fapt moștenirea cea mai solidă a acestor oameni și în fapt a societății românești de azi din perioada de dinainte de 1989. Libertatea de exprimare a rupt zăgazurile prin care dictatorul controla și de fapt manipula sentimentele naționaliste în creștere continuă de la sfîrșitul anilor ’50.

Nostalgia pentru acea perioadă se însoțește de un discurs anti-unguri, anti-romi, antisemit, xenofob și a fuzionat cu curentul național-ortodoxist, un alt element oarecum paradoxal, date fiind persecuțiile religioase la care s-a dedat Ceaușescu.

În definitiv, acești oameni nu pot fi blamați, pentru că, așa cum spuneam mai sus, ei nu au termeni de comparație, iar spălarea pe creier național-comunistă a funcționat cu mare succes, ajutînd la formarea „omului nou“, dorit nu doar de Ceaușescu, ci și de legionari. Ei nu-și pun problema că, de fapt, Ceaușescu nu s-a născut din spuma mării în 1965, ci a a venit la putere împreună cu Partidul Comunist prin intermediul tancurilor sovietice în 1944.

Ei habar nu au că, fără regimul comunist, România ar fi fost probabil la ora actuală la nivelul unor țări ca Spania, Portugalia sau Grecia, cu care era aproximativ la același nivel de dezvoltare economică înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Dar istoria recentă a României este mult prea complicată și neimportantă pentru acești oameni care au o admirație nețărmurită pentru Ceaușescu, admirație pe care au transmis-o uneori și generațiilor următoare.

Iar apariția Internetului nu a făcut decît să faciliteze prezervarea și amplificarea nostalgiei pentru Ceaușescu, pe fondul unor mutații sociale, economice și politice uriașe, care au făcut praf orice certitudini din „vremurile bune“ de dinainte de 1989 și în condițiile unui atașament șovăielnic față de valorile democratice.

Petru Clej este jurnalist.

Foto: Lucian Muntean