Ce e populismul? O cangrenă a democrației, o pervertire a principiilor democratice, ajunse în derizoriu în mîna (sau gura) unor demagogi de succes? Sau dimpotrivă, tocmai populismul reprezintă democrația adevărată, expresia nemijlocită a voinței poporului, scurtcircuitînd intențiile tenebroase ale elitelor de a guverna ele însele în numele poporului?

Pentru a funcționa corect, sună un postulat politic tradițional, democrația reprezentativă de tip liberal are nevoie de o opinie publică relativ informată, capabilă să judece autonom și rațional în propriul interes. În acest caz, chiar dacă cetățeanul nu are competențe personale în domenii ca economia, finanțele sau politica externă, el – se afirmă – va fi măcar în stare să judece rațional programele și alegațiile actorilor politici.

Pe de altă parte, elitele politice de tip liberal, indiferent de orientarea particulară spre stînga sau spre dreapta, sînt – zice un al doilea postulat – în marea lor majoritate în consens asupra fundamentelor statului de drept, libertăților, drepturilor omului, ba chiar a unor principii de politică externă, astfel încît, oricine vine la putere, marile opțiuni politice nu se vor modifica, iar ajustările vor privi aspecte secundare.

În sfîrșit, un al treilea postulat spune că există o anumită încredere a populației în elitele sale, nu în sensul că s-ar abține de la critică, ci în acela că majoritatea e de acord că, în pofida unor erori, intențiile majorității actorilor politici sînt corecte, că aceștia nu sînt niște răufăcători deghizați și nici niște impostori incompetenți. Bineînțeles că aceste postulate nu se referă la toată lumea: au existat mereu oameni rău informați, care au ales fără să-și înțeleagă nici măcar propriile interese autentice; au existat întotdeauna partide și grupări antisistem, contestatari radicali; mereu au existat unii politicieni corupți sau incompetenți. Dar atîta vreme cît aceste fenomene sînt marginale, nu e nimic prea grav.

Dacă, prin urmare, aceste trei postulate funcționează satisfăcător, avem democrație autentică. Cînd însă – așa cum se întîmplă în ultimul timp în Europa sau SUA (Donald Trump) – ele funcționează rău, atunci populismul începe să se insinueze. Din marginal, devine central și amenință chiar să devină dominant, nu printr-o lovitură de stat sau printr-o rebeliune, ci pașnic, prin intermediul democratic al urnelor de vot, ceea ce îl face aproape irezistibil.

Mai întîi, tot mai mulți oameni încetează să mai fie suficient de informați, încît să aibă posibilitatea să înțeleagă lumea în care trăiesc. Sînt mai multe motive pentru aceasta și enumăr cîteva: declinul culturii scrise și al informării prin intermediul ziarelor; influența televiziunii și, în general, a imaginii, al cărei tsunami emoțional inundă adesea orice considerente raționale; rolul Internetului și al rețelelor care difuzează într-un perfect amalgam deopotrivă informații și știri corecte, dar și imposturi, falsuri, greu de depistat fără o anumită instrucție și atenție specială. De aici și declinul autorității ziariștilor, al formatorilor de opinie, al experților: prin intermediul Internetului, aproape oricine poate să-și aleagă „experții“ care să-i servească orice minciună convenabilă. Complexitatea lumii, pe de altă parte, pe care majoritatea publicului nu este pregătit să o înfrunte, naște noi superstiții, mai ales sub forma teoriilor conspiraționiste. Astfel omul devine imun la adevăr și la fapte și, pierzîndu-și libertatea judecății raționale, devine ușor sclavul unor mistagogi, impostori și demagogi.

Odată cu dezorientarea publicului, pătrund în centrul sistemului politic și politicieni oportuniști care refuză consensul de pînă atunci privitor la chestiunile generale. Uneori ei sînt ținuți în afara mainstream-ului politic, precum în Franța sau Germania, unde totuși cresc și își lărgesc baza de masă din toate nemulțumirile legitime sau nu, amenințînd la un moment dat să deplaseze chiar centrul de greutate al sistemului. Alteori – și e poate chiar mai dramatic –, populiștii (cum altfel să i numim?) se află chiar la centru, deoarece acesta a cedat în mod laș. Conservatorii britanici care, împrumutînd politica stridentă a UKIP, au permis ca jumătate din partid să ducă țara înspre Brexit sînt un exemplu în acest sens. Un altul îl constituie republicanii americani care, deși, în majoritatea lor, au fost conștienți de luni de zile că Donald Trump ar putea reprezenta o catastrofă pentru America și pentru lume, dacă ar fi ales președinte, nu au găsit forța de a-i refuza nominalizarea. Astfel că, în 2016, în alegerile prezidențiale din SUA, acest candidat republican (și nu al unui partid marginal) declară (fapt nemaiauzit în istoria republicii americane), cu două săptămîni înainte de scrutin, că alegerile sînt fraudate deja și că nu e sigur că, dacă va pierde, va recunoaște victoria adversarului.

Faptul că publicul pierde încrederea în politicieni și în elite este, de asemenea, vădit. Sînt însă, în general, politicienii de azi mai corupți și mai incompetenți decît cei de acum douăzeci sau patruzeci de ani? Probabil că nu, dar publicul larg știe mult mai multe lucruri despre ei, mulțumită televiziunilor, hackerilor, marii accesibilități a tehnologiei de înregistrare audio-video. Or, chiar dacă misterul puterii e o tradiție autoritară și nu democratică, discreția rămîne apanajul oricărei politici. E, de exemplu, imposibil de negociat serios cu presa de față. Între omul politic și consilierii săi trebuie să existe maxima sinceritate, iar uneori expresiile prea directe sînt inevitabile. Nu e deloc nevoie ca toate acestea să ajungă la urechile publicului și nimic nu garantează că, dacă totuși ajung, politica va fi mai bună. Pe de altă parte, exigența ca politicienii să nu aibă un dublu limbaj nici măcar în viața privată și să respecte chiar și în intimitatea căminului principiile pe care le profesează în public, deși justificată pînă la un anume punct, poate ruina o carieră politică, altminteri valoroasă. Omul politic nu este un sfînt și nu pentru a fi sfînt e el ales. E suficient să ne asigurăm că e onest și că servește și interesul public. A merge mai departe cu indiscrețiile și exigențele nu face decît să sădească neîncredere în public și resentiment nu numai în politicieni, dar și, mai grav, în instituțiile pe care ei le reprezintă și le conduc. E grav cînd controlul opiniei publice începe să limiteze responsabilitatea politicienilor, dar și cînd se iau măsuri după sondajele de opinie.

Iată deci felul în care populismul parazitează democrația liberală, amenințînd chiar să o distrugă, aparent spre binele poporului, în fapt în interesul personal al unor aventurieri, nu o dată descreierați, care, precum tiranii cetăților grecești din Antichitate, pretind că vor să apere poporul de elitele ticăloase. În Antichitate exista însă o metodă prin care cei suspectați de tiranie erau trimiși în exil fără confiscarea averii: ostracismul. Metoda e inaplicabilă pentru noi, care avem statul de drept. Și totuși: cum îi vom înlătura pe cei mai periculoși dintre populiști, înainte ca ei să ia puterea? Imposibil, se va spune: noi avem drepturile omului și statul de drept. Desigur. Și Republica de la Weimar le avea. 

Andrei Cornea este profesor la Facultatea de Litere a Universității București. Cea mai recentă carte publicată este romanul Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia.

Foto: wikimedia commons