Cu foarte puțin timp înainte să plece pe lumea cealaltă, bunica mea paternă m-a întrebat foarte serios dacă nu mi-e frică. În vremea aceea călătoream aproape încontinuu, produceam o emisiune de călătorii și, în general, cu treabă sau fără treabă, simțeam nevoia să plec undeva, eram ca un junkie, trăiam pentru următoarea desprindere de locul meu, pentru următoarea mică revelație legată de locuri și oameni necunoscuți. „De ce să-mi fie frică?“, am întrebat-o rîzînd, dar ea era foarte serioasă, „în primul rînd să stai în aer într-o burtă de fier“, și eu iar am rîs, „și-apoi de străini, de ce să stai printre străini?“, și eu am rîs din nou și-mi venea să îi mărturisesc că, pentru mine, oamenii din satul ei de munte sînt la fel de străini ca aceia din satul de munte din Nepal pe care-i văzusem cu o săptămînă în urmă, dar nu se făcea să-i spun atunci că toată plimbăreala asta a mea e și-o formă de dezrădăcinare, nu numai o căutare.

Eram într-o bărcuță pe lacul Chini, în Malaezia, și barcagiul a cotit pe un canal îngust, ca acelea din Delta noastră. În jur, o junglă cu vegetație explodată, coroanele arborilor cădeau în cascade pînă atît de jos, încît frunzele ne atingeau. Uite un șarpe, uite o iguană uriașă, ăsta o fi un varan, adrenalină pompată în sîngele nostru în vreme ce barca luneca încetișor în lumea aceea străină și serenă, nu părea să ne bage nimic în seamă. Am oprit să mîncăm la o familie care locuia în apropiere, aveau doi copii care ajutau la pusul mesei și două căprioare pitice, un fel de șoricei cu corp de căprioară, care se învîrteau aiurea prin bătătură. Cînd ne-am reluat călătoria, după-amiază, am ieșit din nou pe lacul gigantic să mergem într un sat de Orang Asli, cei mai vechi locuitori ai Malaeziei peninsulare. Am debarcat pe un ponton șubred sub care se jucau, înotînd, cîțiva puști și ne-am prezentat cu zîmbetul pe buze în cătun. Nu ne aștepta nimeni, ba mai mult, nimeni nu ne băga în seamă descinderea și a fost prima oară, în lungile mele călătorii, cînd am înțeles cum e să fii un necunoscut pentru ceilalți și nu pe dos. Ne-am așezat undeva între casele de bambus, așezate circular, stingheri, cîtă vreme barcagiul nostru povestea cu doi bărbați, habar nu am dacă despre noi sau despre vreme. Copiii mici și femeile se uitau la noi din spatele ușilor sau pur și simplu își vedeau de treabă ca și cum nici n-am fi fost acolo. Am așteptat. Veneam de la capătul lumii, de ce m-aș fi grăbit să plec? Știam că atunci și acolo eu sînt mult mai exotică pentru oamenii aceia decît sînt ei pentru mine. Că pentru ei necunoscutul și necunoscuții sînt rari și neașteptați, poate ca un dar, poate ca o neplăcere. Pe măsură ce trecea timpul, viața satului se restarta. Niște copilandri tîrîiau un obiect care fusese cîndva o carte frumos ilustrată. Femeile curățau legume. Băietanii alergau un șomoiog de -pungi. După un timp, un bărbat a apărut lîngă noi, cu o țeavă de lemn în mînă și cu niște mici săgeți. A pus tubul la gură și a suflat măiastru, trimițînd una din săgeți într-un copac din apropiere. Apoi ne-a invitat să facem același lucru, pe rînd, ca ntr un sărut ritualic, pe malul celui mai mare lac malaezian, la apus de soare.

Cu cît te îndepărtezi mai mult de „centru“, cu atît necunoscutul devii mai curînd tu, neașteptatul e de partea cealaltă, mai mirată chiar decît tine că exiști. Am trăit asta într-o splendidă seară de primăvară, în sud-estul Turciei, foarte aproape de granița cu Siria, cînd mi s-a năzărit de pe șosea că văd, în vîrful unui munte, o cetate. Am insistat să urcăm și, ajunși acolo, am descoperit că fortăreața ascundea un sat cu puțin peste o sută de locuitori. Am primit lipie caldă, tocmai scoasă dintr-un cuptor de lut, migdale și ceai, și am fost supuși unui lung interviu despre cine sîntem și ce vrem de la viața noastră, deși noi aveam în genți microfoane și camere pentru interviuri. În India, lîngă niște splendide temple hinduse și budiste, meșteșugit clădite în peșteri, cu un picior rupt, așezată într-o lectică, am fost supusă unui tir neîntrerupt de fotografii făcute cu mobilul, care imortalizau bizara mea trecere pe-acolo și, dacă nu era un rîs de neoprit în jurul meu, aș fi jurat că-s cel puțin vreo vedetă pe covorul roșu. Mi s-a întîmplat chiar și-n Golful Thailandei să fiu luată drept (pe drept) o ciudățenie exotică, atunci cînd m-am apucat, alături de niște iscusiți pescari, să culeg scoici-limbă din mîlul apei. Și toate aceste experiențe, în care „vînatul“ a devenit „vînătorul“, mi au confirmat că, oricît am umbla pe glob și oricît Google Maps am avea, și Wikipedia, și milioane de surse de informații, lumea asta rămîne vrăjită și cu atîta necunoscut în ea cît să merite să ne mai mirăm. Măcar de mirarea celorlalți despre noi.

Ana-Maria Caia este redactor-şef al revistei Şapte Seri.