Povestea e scurtă și poate fi mai mult scurtată dacă e spusă rapid, așa că v-o spun aici, de la început la sfîrșit. Se petrece în prima jumătate a veacului al XVIII-lea. Un tată, al cărui nume aproape îl predestinează pentru un fel de a fi, Schlendrian (cum ar veni, Înămolit), este enervat, dezgustat, disperat și exasperat de pasiunea pe care tînăra sa fiică, Lieschen, o are pentru cafea. Fata bea cafea după cafea (pare a fi dezvoltat chiar un soi de dependență, dacă îl asculți pe tată-său) cu plăcere extatică și nu renunță în nici un chip. Schlendrian bombăne ca un urs nervos și o imploră pe Lieschen să nu mai bea cafea. Ea îi răspunde că nici prin cap nu i trece: „Dacă nu beau cel puțin trei cești de cafea pe zi, mă usuc“ și zice în continuare: „Ah, dulce cafea! Mai dulce decît o mie de săruturi, mai catifelată decît vinul muscat“ (ar trebui, poate, să deducem că Lieschen era o cunoscătoare a multor gusturi în genere interzise fetelor, dar să nu pierdem firul poveștii făcînd supoziții). Ca orice tată enervat de tupeul fiicei, Schlendrian trece la amenințare, șantaj, ultimatum: „Dacă nu te lași de cafea, nu mai mergi la petreceri, nu mai ieși la plimbări“. „Foarte bine, zice Lie­schen, lasă-mi doar cafeaua în pace.“ Schlendrian plusează: „Nu-ți mai cumpăr haine!“ „Mă descurc și fără, dar nu te atinge de cafeaua mea“, vine răspunsul încăpățînat. „Nu te mai las să te uiți pe fereastră!“ „Foarte bine, cafeaua rămîne!“ Atunci, Schlendrian joacă ultima carte: „Dacă nu lași cafeaua, nu te mai mărit!“ Ei, aici e o mică problemă… Șireată, Lieschen se face că cedează: „Bine, decît să nu mă mai mărit, mai bine abandonez cafeaua, dar te rog să te duci să-mi aduci un soț chiar acum.“ Schlendrian e foarte încîntat și pleacă în oraș să caute ginere. Numai că Lieschen a avut grijă să răspîndească, încă înainte de ieșirea tatălui din casă, vestea că nu acceptă să se mărite decît dacă în contractul nupțial se specifică dreptul ei la trei cafele pe zi. Tînărul care răspunde imediat pozitiv cînd Schlendrian îi oferă mîna fiicei lui este gata să accepte că soția lui e o cafegioaică împătimită. Și astfel, plăcutul obicei al băutului cafelei a fost salvat. În final, și tatăl acceptă pasiunea fiicei. Concluzia la care ajung toate personajele poveștii: e absolut natural să bei cafea!

Ușurică poveste, nu-i așa? Dacă ar fi să o pună un compozitor pe muzică, la cine v-ați gîndi? Ce compozitor s-ar preta la așa ceva? Multe nume, probabil, vă vin în minte rapid, dar la Johann Sebastian Bach nu v-ați gîndi. Cum adică, regele orgii, sfîntul muzicii catedralice, geniul pios care a dus sunetele aproape de Dumnezeu cum nu le-a mai dus nimeni vreodată, compozitorul „Patimilor“ și al „Artei Fugii“, misticul arhitect al sunetelor pure, mintea cea mai complexă a vremii sale? El să scrie muzică pentru așa ceva? Păi ce, e Moga? Ei bine, da, Bach însuși a compus muzica acestei povestioare nostime și scandalos de superficiale. Însă povestea acestei cantate e mai interesantă decît libretul ei pentru că este o poveste a marii culturi europene a cafenelei.

Așadar, în 1702, un anume Gottfried Zimmermann, proprietar de cafenea la Leipzig, îl convinge pe Georg Philipp Telemann să instaleze în cafeneaua lui ansamblul muzical vocal-instrumental alcătuit din studenți pe care îl conducea, urmînd să dea aici concerte săptămînale. Argumentele lui Zimmermann erau pur negustorești: cafeneaua lui era așezată pe Katharinstrasse, cea mai elegantă stradă a orașului, nu va lua nici un ban pentru găzduirea concertelor și nici nu va vinde bilete la intrare, accesul spectatorilor la concert fiind liber. El va cîștiga suficient din vînzarea cafelei către spectatorii care vor veni la concertele maestrului Telemann. „Pe voi vă ascultă lumea și eu vînd cafeaua“ – cam așa suna deal-ul. Muzicianul a acceptat. Totul a mers din ce în ce mai bine, dar în 1705 Telemann a părăsit Leipzig-ul pentru un post bun de capelmaistru la curtea unui nobil polonez. Zimmermann, devenit un fel de impresar fără să vrea, a început să caute alt dirijor pentru ansamblul studențesc, pe care nu-l voia desființat după plecarea lui Telemann, deoarece aducea mulți clienți cafenelei. Ansamblul a continuat să funcționeze cu dirijori mai mult sau mai puțin celebri, pînă în 1729, cînd a fost preluat de Johann Sebastian Bach. Divinul Cantor se instalase la Leipzig încă din 1723 și Zimmermann l-a vrut de la bun început. Totuși, i-a luat șase ani să-l convingă pe Bach să facă muzică în cafeneaua lui. Iar argumentul convingător a fost chiar cafeaua. Bach consuma cu plăcere, iar Zimmermann avea marfa cea mai bună. Era o chestiune de timp ca Bach să ajungă un client fidel al cafenelei, să-i placă și să simtă că locul poate fi un fel de laborator pentru muzica sa – cel puțin pentru muzica sa profană.

Cafeneaua lui Zimmermann a devenit faimoasă la vremea ei și a rămas, iată, în istorie, pentru că oricine voia să dea de Bach în anii pe care acesta i-a petrecut la Leipzig (1723-1750) venea direct în Katharinstrasse 14, lua o cafea și aștepta puțin. Mai devreme sau mai tîrziu, Bach venea negreșit.

Libretul cantatei, povestit mai sus pe scurt, a fost scris de Christian Friedrich Henrici, zis Picander, un poet din Leipzig, cu care Bach s-a împrietenit tot la cafeneaua lui Zimmermann. De altfel, Bach a scris pe versurile sale „Matthäus Passion“, pierduta „Markus Passion“, dar și alte multe cantate și corale. Nu se știe prea bine cum le-a venit ideea să compună ceva despre cafea, dar e limpede că amîndoi erau cafegii. În final, piesa vocal-simfonică rezultată din colaborarea celor doi a intrat în catalogul lucrărilor lui Bach (Bach-Werke-Verzeichnis) la numărul 211, cu titlul un pic surprinzător „Liniște! Nu mai bîrfiți!“. În lumea melomanilor, a devenit cunoscută drept „Cantata cafelei“. Biografii lui Bach plasează data compoziției în jurul anului 1734. Ea se cîntă și astăzi, interpreții preferînd să se costumeze și să improvizeze chiar o mică regie – „Cantata cafelei“ este o mini-operă scrisă de un compozitor care nu a compus niciodată operă.

În repertoriul lui Bach, o asemenea cantată face figură ciudată. Cantatele sale sînt fie religioase (dedicate lui Dumnezeu), fie laice (dedicate unei autorități regale sau nobiliare). Aici avem o cantată dedicată cafelei. Probabil că au existat fel de fel de idei în legătură cu acest opus, de vreme ce fiul lui J.S. Bach, Carl Philipp Emanuel, a adăugat cu mîna lui precizarea „cantată comică“ pe partitură, după moartea compozitorului. Mulți or fi luat o prea în serios, poate.

Cum ziceam, artiștii cîntă și astăzi, cu plăcere vădită, această cantată. Criticii muzicali îi găsesc asemănări cu genul opera seria, a cărei mare tradiție tocmai se năștea cînd cantata a fost compusă. Biografii lui Bach găsesc în ea dovezi că omul avea umor, era un pic sarcastic și foarte atent la detaliile vieții cotidiene. Sociologii spun că opusul e o dovadă că obiceiul băutului cafelei era larg răspîndit în burgurile central-europene la început de secol XVIII, dar ca un obicei controversat. Pentru noi, însă, mai important este că datorăm cafelei prilejul cu care geniul lui Bach ni se dezvăluie un pic altfel decît îl știam. Ce scoate cafeaua din om!…

Foto: flickr