Capitalism, Stat şi cultură

S-o recunoaştem: în 1990, ideea că vreo manifestare de "cultură naţională" ar putea fi sponsorizată de o firmă străină ar fi generat ample strigăte de "trădare!" în cel puţin jumătate din presa română liberă. Cu pleoapele încă împleticite în amintirea imaginilor de pe stadioanele unde "Cîntarea României" aducea omagii Conducătorului, cei mai mulţi dintre noi eram incapabili să ne închipuim, de exemplu, că un festival naţional de teatru ori de film, un tîrg de carte ori măcar un spectacol pentru copii ar putea fi sponsorizate de Coca-Cola sau de McDonald's. Cînd George Soros a deschis în România (ca şi în celelalte ţări din Est) Fundaţia pentru o Societate Deschisă, iar una dintre primele sale activităţi a fost finanţarea călătoriilor în Occident ale unor artişti, scriitori sau universitari români, nu numai că finanţatorul a avut parte de reacţii publice ostile (pentru curentul "naţional" de opinie dominant atunci, el era cum nu se poate mai "prost plasat": şi maghiar, şi evreu, şi american, şi capitalist...), dar nici beneficiarii sponsorizării n-au scăpat: cine lua "bursă Soros" devenea instantaneu, în presa patriotică, "vîndut Occidentului", mason, trădător de ţară şi de neam. De aici am plecat. Astăzi, "ideea de sponsorizare" a pătruns adînc în reflexele mai tuturor celor care se ocupă de educaţie, cultură, ştiinţă ori proiecte sociale. E banal ca un spectacol, o expoziţie, un concert sau o carte să aibă un sponsor. Pînă şi o serbare şcolară de Moş Crăciun are drept fundal bannere ale marilor companii de dulciuri, de pastă de dinţi ori de electronice. Sau măcar ale unor firme locale, patronate de părinţi care - deh! - au şi ei copii la şcoală. S-ar zice că românul s-a născut poet, dar de la o vreme n-a mai avut încotro şi a trebuit să-şi caute un sponsor... Cam pe-aici am ajuns. E o distanţă enormă, faţă de acum 15 ani, dar drumul adevărat de-abia acum începe. Aparent, cultura şi afacerile ţin de două lumi cu totul diferite. În opinia curentă, oamenii de cultură sînt asociaţi creativităţii "pure", actului gratuit, contemplării şi - eventual - spiritului boem. În schimb, oamenii de afaceri sînt văzuţi ca un fel de fabrici de bani, uneori dubioşi, care "n-au mamă, n-au tată", vor doar profitul, pe care îl "bagă" apoi în maşini scumpe, iahturi, vacanţe în insule tropicale, mofturi şi lux inutil, dar invidiabil. Ambele imagini sînt bazate pe stereotipii primitive, dar destul de puternic fixate în conştiinţa publică. În fapt, dacă ne dorim o societate sănătoasă, ar trebui să acceptăm că, dincolo de caracterizări precum "sălbatic" sau "de cumetrie", capitalismul românesc a creat totuşi o clasă managerială, companii care se respectă şi care sînt preocupate de viitor. Mediile culturale, în ciuda veşnicelor lamentări privind moartea culturii, au evoluat, şi-au reaşezat ierarhiile, s-au adaptat într-o oarecare măsură la economia de piaţă. Şi în afaceri, şi în cultură se construiesc elite; ar fi momentul ca acestea să se cunoască mai bine şi să depăşească stereotipiile curente. Cu atît mai mult, cu cît amîndouă au nevoie de clasa de mijloc - nu doar pentru consumuri, ci şi pentru că membrii clasei de mijloc îşi asumă şi conservă valorile esenţiale care asigură echilibrul în societate. Probabil că terenul cel mai bun de dialog între mediile de afaceri şi cultură îl constituie valorile sigure, capabile să impună mentalităţi noi, gîndire pe termen lung, responsabilitate socială. Cînd vine vorba despre soarta educaţiei, a ştiinţei şi culturii, intelectualii au reflexul de a privi mai întîi către Stat. Pe potenţialii sponsori privaţi îi văd doar ca pe nişte oameni generoşi, care, dintr-un capriciu ori dintr-o pasiune a vreunui manager ori patron, dau din cînd în cînd bani pentru cultură. Or, generozitatea este admirabilă, dar insuficientă: o construcţie solidă şi rezistentă are nevoie de un sistem stabil şi coerent prin care surplusul de bani să fie cheltuit cu folos în proiecte cu efecte benefice pentru ansamblul societăţii. La rîndul lor, reprezentanţii capitalismului autohton au nevoie, dacă vor să construiască durabil, de o legitimare socială prin asocierea cu proiecte culturale şi sociale, astfel încît opinia publică generală să nu-i mai perceapă doar ca pe nişte individualişti plini de bani,"exploatatori" ai conjuncturilor tranziţiei. Companiile străine au venit în România cu "pachetul complet": nu doar investiţii, tehnologie şi know-how, dar şi o anume cultură corporatistă. După exemplul lor, destule companii româneşti au început să-şi forjeze o viziune proprie asupra necesităţii de a se implica în societate. Dar pentru ca lucrurile să înceapă să funcţioneze, e nevoie de o mai bună cunoaştere a intereselor. Şi, mai ales, de o acceptare ceva mai senină a ideii că interesele nu sînt, în sine, ceva impur: fac parte din firescul convieţuirii sociale. În orice caz, fondurile publice nu sînt suficiente pentru susţinerea educaţiei şi a culturii, iar Statul şi-a dovedit adesea slaba capacitate administrativă. E limpede că fondurile private sînt mai mult decît necesare. Şi mult mai eficiente. O mie de euro - să zicem - plătită ca impozit la Stat de către un întreprinzător e mult mai ineficientă în plan cultural ori social decît aceeaşi mie de euro donată direct, ca sponsorizare, unei instituţii culturale sau educaţionale. Pentru a repartiza mia de euro, Statul cheltuieşte (pe salariile funcţionarilor care se ocupă de asta), iar drumul banilor spre beneficiar e mult mai lung, presărat cu hîrtii, avize, aprobări etc. Deci mia "se subţiază" pe parcurs. În relaţia directă, timpul e mai scurt, controlul asupra cheltuirii eficiente a banilor e mai sigur. Dar pentru ca acest mecanism să funcţioneze e nevoie de un sistem social bazat pe încredere. Or, legea sponsorizării e proastă şi nefavorabilă investiţiilor private în cultură tocmai pentru că este întemeiată pe neîncrederea Statului post-totalitar, cu reflexe încă autoritare, în buna-credinţă şi bunele intenţii ale cetăţenilor săi, care vor să contribuie financiar la binele comun: autorităţile vor să controleze cît mai mult din "circuitul banilor în societate". E adevărat că la adăpostul sponsorizării se pot ascunde şi mişcări financiare dubioase, dar nu e cazul ca, de teama lor, să descurajăm iniţiativele cinstite. Desigur, nu înseamnă că Statul trebuie să se retragă de tot din finanţarea culturii: aşa ceva este imposibil. Modelul american - în care muzee, biblioteci ori centre culturale întregi sînt susţinute exclusiv de fundaţii private - e prea îndepărtat de mentalitatea noastră. Dar ar trebui găsite proporţiile corecte între finanţarea publică şi cea privată, în folosul societăţii. În Europa există suficiente modele care se pot aplica şi la noi: Germania alocă şi importante fonduri publice, federale sau locale, pentru finanţarea culturii, dar se bazează şi pe puternice fundaţii private de veche tradiţie. Ideea de responsabilitate socială a companiilor - dincolo de diferitele perspective asupra ei, expuse în dezbaterea din paginile următoare - este o trăsătură a societăţilor moderne. La acest capitol, România se află încă într-un stadiu de "submodernizare": a copiat superficial cîteva modele străine, dar fără să le asimileze şi fără să le extindă organic la nivelul întregii societăţi. Dar pentru ca toate acestea - şi multe altele - să funcţioneze este nevoie, înainte de toate, de o evaluare a necesităţilor şi a resurselor. Iar acest proces nu are doar un aspect tehnic sau contabil: nu este suficient simplul calcul al fondurilor. Dezvoltarea ştiinţei, a culturii şi a educaţiei presupune gîndire pe termen lung. Or, aceasta nu este posibilă decît dacă cei implicaţi - elitele culturale şi de afaceri, clasa de mijloc, administraţia statală - cad de acord asupra unor valori esenţiale pe care poate fi construită societatea românească. Şi, nu în ultimul rînd, pentru a depăşi prejudecăţile şi stereotipiile curente este nevoie de o gîndire pozitivă care să limiteze efectele retoricii fataliste care domină în tranziţia românească ("moare cultura!"...). În Europa se vorbeşte despre "economia bazată pe cunoaştere" şi de recuperarea decalajului faţă de SUA. Noi încă mai avem de luptat cu "submodernitatea" noastră. Pînă la urmă, totul devine o problemă identitară: ar trebui să ne fie mai clar "cine sîntem şi ce vrem". Şi nu ne putem clarifica pînă nu ieşim din provincialism, din stereotipii şi din narcisismul retoric care ne împiedică, adesea, să ne identificăm şi să ne înţelegem interlocutorii.