Căile încurcate ale antimitocănismului

Caius DOBRESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 171 din 19 Mai 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

O teorie deja veche din ştiinţele limbii ne avertizează să nu ne imaginăm cuvintele ca pe cioburile unei oglinzi care, în întregul ei ideal, ar reflecta Realitatea. Mai potrivit este să ni le concepem ca pe nişte instrumente, pe care le folosim ca să "facem lucruri". Adică să intervenim asupra realităţii sau să conferim statutul de "realitate" unei interpretări a lucrurilor care ne convine. Folosul unei asemenea viziuni devine evident atunci cînd avem de-a face cu vocabula "mitocan". În acest caz, este de la început imposibil să ne închipuim o noţiune "neutră", cu valoare descriptivă. "Mitocan" este o etichetă, or, o etichetă presupune, în mod esenţial, relaţia dintre cel ce o lipeşte şi cel căruia i se lipeşte. La rîndul său, actul etichetării ne spune, în principiu, mai multe despre subiectul său, despre "etichetator", decît despre obiect, adică despre "de etichetat". Chiar istoria termenului ilustrează acest adevăr. "Mitocan" vine de la "mitoc", biserica în jurul căreia se coagula un cartier (adică, în sensul vechi, o mahala). Printr-o metonimie, mitocul ajunge să exprime spiritul întregii comunităţi, care, mai tîrziu, e identificată cu o întreagă clasă mijlocie ce începe să se manifeste în spaţiul public, trezind dispreţul, dar şi suspiciunea elitelor tradiţionale. Din perspectiva acestora din urmă, "mitocan" devine un termen peiorativ, menit să-i admonesteze şi să-i amendeze pe cei care, fără a fi "bine-născuţi", îşi uită locul şi lungul nasului. "Mitocan" este cuvîntul din limba română care seamănă cel mai mult, prin sens şi destin, cu occidentalul "burghez". Acesta din urmă denumeşte, la origine, nu atît pe locuitorul unui burg, al unui oraş-cetate medieval, ci pe cel ce participa, cu onoare, la comunitatea cetăţenilor, adică a oamenilor egali şi liberi. De aici, a ajuns să denumească întreaga stare a treia, iar apoi, dispreţul etico-estetic faţă de aceasta, al celor ce se considerau moştenitorii sociali, politici sau spirituali ai aristocraţiei. Această evoluţie semantică a fost luată mult timp drept simptomul unui proces real: transformarea vechilor clase orăşeneşti într-o categorie umană astfel condiţionată încît să ilustreze, în masă, lăcomia şi insensibilitatea morală. Este însă mult mai probabil că evoluţia noţiunii de "burghez" către statutul de invectivă ne vorbeşte despre căile de transmitere, în modernitate, a unei culturi aristocratice a orgoliului şi aroganţei "eroice". Ipoteza mea, e adevărat, incomplet verificată, este că termenul autohton de "mitocan" a cunoscut o transformare semantică radicală în momentul cînd s-a întîlnit, în limbajul public, cu un concept importat, la distanţă în timp, din vocabularul Revoluţiei franceze. Cel de classe mitoyenne. Adică, efectiv, clasă de mijloc. Asemănarea fonetică, absolut întîmplătoare, între cele două, dar şi o oarecare apropiere semantică au asistat naşterea "mitocăniei" ca - dacă putem spune astfel - insultă conservatoare modernă. Întrebarea care se pune pentru mine este: de ce "mitocan" a supravieţuit cu atîta vigoare în limba română contemporană? O primă explicaţie, cam elementară, dar nu lipsită de eficienţă, ţine, din nou, de sfera atingerilor semantice întîmplătoare: prin asociere, cuvîntul ne trimite la "tocană" şi la imaginea plastică a cuiva cu obiceiuri alimentare cvasiporcine, tocmai bun pentru a întrupa ideea platoniciană a Nesimţirii. Pe de altă parte însă, cuvîntul supravieţuieşte adăpostindu-se la intersecţia paradoxală a două curente (aproape) opuse ale sensibilităţii noastre sociale. Pe de o parte, "mitocanii" şi "mitocănia" lor ne trimit la procesul de rezistenţă la comunism, nu prin civism, ci prin civilitate. Clasele urbane, educate şi occidentalizate, nu au supravieţuit doar prin adaptare pasivă la statul de tip sovietic, ci şi printr-un fel de simţ al subvertirii sistemului prin valorile politeţii şi benevolenţei. Avînd sentimentul că noul regim reprezenta asaltul asupra societăţii al declasaţilor capabili de orice ca să se căpătuiască, aceste clase au aplicat strategiile dintotdeauna ale civilizaţiilor "bătrîne" în faţa cuceritorilor barbari. Au încercat să trezească interesul şi apoi fascinaţia pentru rafinamentele comportamentale, să inducă, treptat, ruşinea faţă de starea de barbarie şi dorinţa de autoşlefuire. Într-o jumătate de secol, această strategie s-a dovedit cîştigătoare: aproape că nu există copii de securişti şi activişti care să nu-şi fi depăşit părinţii în ceea ce priveşte urbanitatea şi educaţia, şi care să nu se ruşineze, dacă nu de cruzimea, măcar de "mitocănia" generaţiei precedente. Acest proces continuă, sub altă formă, şi astăzi, cînd educatori autohtoni sau occidentali trudesc, modeşti, neştiuţi, pentru ca, mîine, fiii şi fiicele "oligarhilor" noştri contemporani să realizeze corupţia, lăcomia, nesimţirea şi "mitocănia" genitorilor lor. Strategiile de construcţie a "mitocăniei" şi de culpabilizare a "mitocanilor" au însă şi o altă istorie. Dincolo de insinuarea continuă a "civilizaţiei curteneşti" pe care am văzut-o, mai sus, ca megatendinţă a istoriei noastre sociale, un alt proces de termen lung care interesează tema noastră este efortul elitelor culturale, al intelectualilor umanişti, de a-şi păstra privilegiile sau măcar vizibilitatea, într-o societate caracterizată de avansul democraţiei, tehnologiei şi comerţului. Această luptă începe încă de la 1900, traversează, în forme contorsionate, perioada comunistă, şi continuă, cu toată vigoarea, sub ochii noştri. Esenţa strategiei intelectualilor este aceea de a lega, atîta cît se mai poate, ierarhia suflet-trup sau spirit-materie de ideea de ierarhie a prestigiului social. În această logică, din moment ce spiritul e superior materiei, profesiunile care pretind că au de-a face cu el trebuie să precumpănească, în respectul oamenilor, asupra celor ce se ocupă de "josul material". Instrumentul cel mai eficient pentru a impune un asemenea respect nu este argumentul direct, ci continua culpabilizare, picurarea în suflet a îndoielii şi dispreţului de sine, inducerea unui sentiment al distanţei mistice în raport cu Cultura. Cel aflat în afara acestui cerc magic, "mitocanul", trebuie să simtă că nu e decît o masă inertă. "Mitocanul" nu e, ca în viziunea anterioară, un barbar, periculos pentru, şi totuşi nu impermeabil la, civilizaţie. Pentru intelectualul-"cleric" care trebuie să-şi apere privilegiile, "mitocanul" reprezintă materia brută şi amorfă, specia celor care, ca în calvinismul radical, au fost damnaţi de la bun început, fără vreo şansă de a-şi modifica soarta. Mi-am propus să fiu descriptiv şi non-implicat în raport cu aceste două moduri de a construi "mitocanul" şi, în consecinţă, de a-l combate. Şi totuşi, în final, nu mă pot abţine să nu emit cîteva judecăţi. În favoarea antimitocănismului insidios, subversiv-curtenitor, aş spune că e benefic, ba chiar necesar. Însă nu e şi suficient. El tinde să reducă problema moravurilor la cultivarea manierelor şi nu pare deloc, luat în sine, o sursă de curaj civic. Altfel spus, nişte cetăţeni mai mitocani, dar capabili să-şi apere libertăţile pot fi preferabili unora şlefuiţi, dar abulici în raport cu drepturile şi responsabilităţile lor. În favoarea antimitocănismului militant, aş spune că radicalismul lui, chiar atunci cînd e necritic, poate reprezenta un agent al schimbării. Însă în momentul cînd atinge sentimentul elecţiunii divine şi dispreţul faţă de masele "fără suflet", este foarte probabil că atinge un nivel de brutalitate morală şi mintală sensibil egal cu cel al "mitocanilor" pe care-i combate.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.