Boala celor invizibili
Depresivii sînt invizibili – suferă în tăcere şi rareori vorbesc despre suferinţa lor. De regulă, nu ne sfiim să vorbim despre bolile noastre. Există chiar o voluptate în a ne văita celorlalţi, cerşind, inconştient, îngăduinţa sau afecţiunea. Două tipuri de boli sînt, însă, învăluite în tăcere: bolile venerice şi cele psihice.
Îmi amintesc jena cu care am cerut primele dăţi o consultaţie la psihiatru, apoi emoţia din salonul de aşteptare al clinicii medicale, stînd zgribulită de teamă că restul pacienţilor vor vedea că am intrat în cabinetul pe a cărui uşa scrie Psihiatrie. Panica ce m-a cuprins în ziua în care am uitat cutia cu prozac pe birou şi gîndul că restul colegilor vor descoperi micul meu mare secret.
Cînd suferim de o boală de inimă, ştim să localizăm suferinţa la nivelul organului numit inimă. Idem cu ulcerul sau cu prostata sau cu migrena – durerea e reductibilă la acel organ anume, care e al nostru, dar cu care nu sîntem unul şi acelaşi lucru. Organul e doar o piesă, iar noi, noi sîntem suma tuturor acestor piese şi ceva mai mult decît atît. Cînd suferim de depresie, însă, unde situăm boala? La nivelul cărui organ, în ce zonă a corpului? Medicina situează depresia la nivelul creierului – dar chiar înţelegînd că totul ţine de un proces chimic şi de cantitatea de serotonină secretată, activitatea creierului uman e un lucru atît de complex şi de abstract, încît sîntem puşi în chestiune chiar noi înşine. Cînd suferim de depresie, percepţia comună e că obiectul bolii sîntem noi, şi nu un organ oarecare. Nu e posibilă nici un fel de delimitare între eul nostru şi maladie. Sinele nostru cel mai profund suferă, iar a recunoaşte existenţa bolii înseamnă a-ţi pune sub semnul întrebării propriile trăiri sau, la limită, propriul discernămînt. A o recunoaşte în faţa celorlalţi înseamnă a le oferi posibilitatea să te conteste pe tine ca persoană. Înseamnă, desigur, a-ţi crea o vulnerabilitate.
Dar e un risc care trebuie asumat. În primul rînd, dintr-un motiv egoist: pentru că tot ceea ce e ţinut în taină ne macină înzecit. Cu cît ascundem celorlalţi ceva, cu atît secretul capătă proporţii nenaturale, se hrăneşte cu ruşinea noastră şi riscă să ne strivească de tot într-o bună zi. Apoi, pentru că, de regulă, subestimăm numărul oamenilor care suferă de diverse afecţiuni psihice, fie şi sporadic – a sparge tăcerea poate fi un gest de solidaritate. E ca şi cum le-ai întinde o mînă semenilor tăi, o mînă fragilă, tremurîndă, dar care valorează mai mult decît un fals zîmbet de fericire. Şi da, mai e şi această prostească şi debilizantă cultură a fericirii devenite regulă, a gîndirii pozitive transformate în normă. Pentru a le sfida, pentru a le călca în picioare, merită să urli, cît de tare poţi, că eşti nefericit, că eşti depresiv şi gîndirea aceasta pozitivă nu valorează două parale în faţa realităţii care include suferinţa şi boala. Că idealul obligatoriu al fericirii e cea mai mare minciună şi cea mai crudă manipulare într-o lume în care, spre deosebire de omul fictiv, pururi binedispus, din reclame, afişe şi reviste, indivizii reali suferă, tot aşa cum se bucură, au tristeţi mortale şi slăbiciuni, tot aşa cum au momente de bucurie şi entuziasm. Îmi amintesc reacţia unei cunoştinţe cînd a venit să mă viziteze la spitalul de psihiatrie unde eram internată: „Îmi pare rău că eşti aici, dar mă bucur că eşti un om normal. Păreai perfectă şi asta era îngrozitor.“
Aşadar, suferinţa, chiar şi în forma ei extremă care e depresia, umanizează, iar recunoaşterea ei e aproape o datorie într-o civilizaţie care ne pretinde să fim perfecţi – mereu zîmbitori, mereu pozitivi, mereu inuman de prefăcuţi. Garanţie a discreţiei şi a eleganţei, în unele cazuri tăcerea e un lux periculos, mai ales că se ştie de cînd lumea că de „inimă rea“ se mai şi moare.
Victoria Stoiciu este director de programe la Friedrich Ebert Stiftung.
