Din capul locului trebuie spus că, în opinia mea, vechea opoziție urban-rural este astăzi golită de conținut. Sînt alte dimensiuni infinit mai importante, iar normativismul urbanului ca opus ruralului a pierdut aproape complet din relevanță. Acest lucru, petrecut cu multă vreme în urmă în lume, se petrece de cîteva decenii și la noi, în România.

Hai să ne reamintim însă de ce cîndva era util să privim în mod diferit ruralul și urbanul. Orașul era mare și modern. El era locul unde se făureau produsele industriale, unde exista canalizare și apă curentă, unde se producea cunoaștere, unde se întîmplau arta și divertismentul.

Prin contrast, în rural se aflau agricultorii, arta găsea rare manifestări, iar oamenii erau mai puțin educați. În timp ce familia nucleară domina orașul, în rural oamenii trăiau în familii extinse, ce reuneau sub același acoperiș părinți, bunici și copii, se căsătoreau mai iute, divorțau mai rar și aveau mai mulți copii.

Pe scurt, ruralul definea o lume mai degrabă tradițională prin resursele disponibile și tradiționalistă prin comportamentele culturale. Urbanul contrasta prin expunerea superioară la modernitate și modernizare. Opoziția rural-urban definea sintetic aceste polarități. Ea a fost preluată ca atare de către taxonomia administrativă românească, separînd comunele de orașe și municipii. Etichetele respective sînt puternic înrădăcinate în reprezentările dominante la nivel social și continuă a fi aplicate ca atare. La nivel trivial, „țăranii“ sînt adesea desconsiderați prin definiție de către mai stilații orășeni…

Trăind în București, m-am izbit adesea de stigmatizarea oricui vine din „provincie“, ca să nu mai zic de deluzoriul atașat orașelor mai mici. M-a amuzat mereu să observ că, dacă este să acceptăm acest punct de vedere ca pe un criteriu inamovibil, bucureșteanul ar constitui un grăunte neînsemnat în raport cu cei din Istanbul sau Londra. Lipsa de cunoaștere este parte a fuduliei bucureștene legată de dimensiune. Adesea cei ce propagă astfel de opinii ce iau în derîdere „provincialii“ sau „țăranii“ nu realizează că există localități de dimensiuni (sau cu tradiții, sau mai bogate, sau mai celebre, sau mai educate ș.a.m.d.) de cîteva ori mai mari decît cea de la care se revendică, iar simpla aplicare a criteriului pe care îl folosesc i-ar plasa pe ei înșiși în cel mai pur derizoriu. Dar necunoașterea este încă și mai interesantă, ducînd către surprindere atunci cînd, spre exemplu, află că dintre Amsterdam, Bruxelles, Stockholm sau Lisabona doar capitala Europei trece de un milion de locuitori.

Geografia reală e încă și mai înșelătoare, pentru că nu doar mărimea contează: Marele Ducat al Luxemburgului nu înseamnă nici pe departe un singur oraș, ci o țărișoară cu destul de multe localități, unele mult mai urbane decît cea mai urbană localitate din România. Orașul-capitală este însă de douăzeci de ori mai mic decît Bucureștiul. Niște provinciali, nu? Salariul mediu este de vreo zece ori mai mare, iar țara are 13 autostrăzi care chiar există și sînt funcționale, nu doar în proiect. Au și tren de mare viteză (ce e drept, doar către Paris!). Mda, nu știu cine o fi de fapt mai provincial. Poate cei care cred că a fi ardelean e superior oricărei alte identități, sau cei care au decis că banner-ul „Republica Ploiești, patria noastră“ aduce atingere integrității naționale și i au interzis prezența pe un anume stadion (cu cîțiva ani în urmă).

Că tot veni vorba de Ploiești. În 1980, în clasa a doua, am studiat geografia orașului, ca materie la școală. Îmi amintesc bine manualul, unul subțirel, necartonat, plăcut atingerii. Scria în el despre cele șase comune suburbane ale orașului. Le țineai minte ușor pentru că cinci dintre ele începeau cu B (Blejoi, Bucov, Berceni, Bărcănești, Brazi), iar în a șasea (Tîrgșorul Vechi) sînt niște rămășițe dacice (plus niște terme romane și o mănăstire ctitorită de Vlad Țepeș). Cele șase comune, se spunea în manual, vor deveni în curînd parte a orașului. Un oraș care se tot mărea. Avusese un pic peste 100.000 de locuitori la începutul ultimului război, scăzuse la 9000 la finalul acestuia, dintre care doar 3000 dormeau în orașul asaltat de bombardierele variilor armate. Apoi tot crescuse, dincolo de barierele vechi. Așa s a întîmplat cu toate orașele.

Regimul comunist a oprit vremelnic această dezvoltare naturală, după ce însă o accelerase pentru scurtă vreme: dornic să se legitimeze prin ceva, dar și să evite propria înlăturare printr-o invazie sovietică precum cea din Cehoslovacia anului 1968, Ceaușescu și „dobitocii“ din jurul său, indiferent de eșalon, au decis să treacă țara printr-o a doua industrializare. Scopul era obținerea independenței prin sporirea capacității de a exporta și ocuparea unor locuri întîi la competiții inexistente, precum cea de a fi primul producător mondial de oțel. Industrializarea creștea numeric populația orașelor, atrăgînd lucrătorii rurali către fabrici. În același timp, diminua populația rurală. Politica pronatalistă agresivă urma a produce efecte asupra pieței muncii abia două decenii mai tîrziu. Destul de probabil, procesul risca să reducă independența alimentară a României, spulberînd visele autarhice ale dregătorilor epocii. Nu știu dacă acesta a fost motivul, dar este cert că orașele românești se închid: devine greu, aproape imposibil să obții o viză de oraș, să te muți din rural în urban.

Sînt anii 1970-1980 și asistăm la un proces bizar. A doua industrializare este un experiment unic. Cvasimajoritatea so-cie-tăților se industrializaseră o dată și gata. În lumea dezvoltată (căreia îi a-par-ți-neam și atunci), și Vestul, dar și Estul treceau la post-industrializare, asistau la ascensiunea sectorului terțiar. România o luase pe calea ei, proprie, ca o autentică viitoare democrație originală. Paradoxal, experții în marxism de la „Ștefan Gheorghiu“ și de aiurea nu observaseră ceea ce în sociologia vestică devenea parte a paradigmei dominante: fabrica oferea muncitorilor modele de urmat, îi pregătea pentru modernizare culturală. Ei preluau pattern-uri de organizare rațională și le transferau în viața de familie, în lumea lor privată. Transferul includea valori ale emancipării, printre altele ale emancipării politice, laolaltă cu un mod de viață… urban. Închizînd orașele, apăreau cohorte întregi de navetiști, mai ales în jurul orașelor mari, care dezvoltau aspirații urbane locuind în rural.

Vestul trecea deja printr-un proces de transformare a locuirii ce presupunea părăsirea zonelor industrializate, urbane, și căutarea unor zone mai verzi. Cum acestea se aflau în afara orașelor, consecința era extinderea orașelor și apariția de zone metropolitane. Acestea unesc mai multe localități care devin complementare din punct de vedere al vieții sociale, populația folosindu-le ca pe un tot compact din punct de vedere al accesului la locuri de muncă, entertainment și timp liber, îngrijirea sănătății, producerea de cunoaștere și artă, educație ș.a.m.d. Trenurile luxemburgheze pomenite mai devreme sînt parte esențială a peisajului: dezvoltarea metropolei formate din mai multe localități depinde de calitatea transportului și a căilor rutiere. În bună măsură, interdependența dintre oraș și zona din jur era tocmai ce se petrecea și în România datorită interdicției de a migra spre oraș. Pe de o parte, orașul nu putea funcționa fără aportul navetiștilor. Pe de alta, expunerea la modernitate făcea ca aspirațiile navetiștilor rurali să poată fi satisfăcute doar în oraș. Lipsea însă un transport sustenabil, dimensionat după nevoile indivizilor, nu după cele ale fabricilor. Cel existent era bazat pe un parc învechit de autobuze, pe o rețea subdimensionată de drumuri, pe șine neperformante și pe trenuri lente și departe de standardele vremii încă din fabricație. Rețeaua urbană de tramvaie ieșea rar în afara granițelor orașelor, iar uneori șinele erau atît de prost construite, încît deraierile erau frecvente. O astfel de rețea avea nevoie de o investiție masivă pentru a se reforma, adică de un număr mare de clienți cu nevoi diversificate. După 1990, prăbușirea fabricilor construite irațional, fără a se baza pe piețe clare pentru producția lor, a făcut ca nici rețeaua de transport să nu se poată reforma, ajngînd să se prăbușească. „Metropola“ a părut iar a fi o himeră fărîmițată în urban și rural.

Numai că… revenim în cele cinci comune cu B și una cu T din jurul Ploieștiului. În Brazi se află o rafinărie. Ca produs secundar, ea furniza și furnizează agent termic orașului. În Bucov se află grădina zoologică. În Blejoi este marea zonă comercială cu mall și hypermarket-uri din nordul orașului. La Strejnic, parte din Tîrgșor, este aerodromul. Berceni conține ca localitate componentă Dîmbu, mai degrabă cartier al orașului, incluzînd și Gara de Est. Azi, o parte din locuitorii din cele șase comune continuă să lucreze în oraș, în timp ce o parte din orășeni încă mai vin spre fabricile din cele șase comune. După anul 2000, migrația spre satele respective definește schimbul de populație cu Ploieștii. În timpul acesta, în oraș, vechile spații industriale sînt gentrificate, unele devenind clădiri cu birouri, altele sînt destinate shopping-ului, iar unele locuirii.

Metropola redevine metropolă. O lume dinamică în care se modelează valori ce nu pot apărea cu ușurință la cei ce nu ies din satul lor mic: toleranță, deschidere la schimbare, încredere în oameni, orientarea spre înțelegere rațională a lumii, urmate de dorința de dezvoltare personală, de a proteja mediul, de a merge dincolo de „a avea“.

Aceasta constituia în fapt diferența ce exista cîndva între rural și urban. Întrebarea mea este dacă nu ar trebui să discutăm în termeni de „zone urbane“ și „localități izolate“, cu o infinitate de trepte intermediare, date de accesul la cunoașterea și modurile de viață ale zonei metropolitane și de dimensiunea în sine a zonei metropolitane, văzută nu ca un număr, ci ca o ofertă de servicii ale modernității. Discrepanțele dintre localități sînt date de educație și mod de viață, nu de simpla localizare geografică. Uneori ele se suprapun peste structuri demografice sau sociale.

Ceea ce determină în bună măsură diferențe precum cele observate la vot sau în comportamente maritale, ca să dau două exemple, sînt însă caracteristicile indivizilor. Localizarea în rural sau urban dispare, de regulă, ca factor diferențiator dacă dai la o parte (în analize statistice, spre exemplu) efectul acestor caracteristici personale. E adevărat însă că în zonele metropolitane, adică în acele zone urbane mari, indivizii sînt mai altfel, după cum am argumentat, avînd acces la alegeri mai diverse, la o viață mai intensă. Expunerea la modele mai variate le permite să se dezvolte altfel. Iar acest lucru se petrece și în urban, și în rural, dacă te afli într-o zonă metropolitană… 

Bogdan Voicu este sociolog. Printre cărțile publicate: Satul românesc pe drumul către Europa (Editura Polirom, 2006), împreună cu Mălina Voicu.

Foto: flickr