A trecut peste un sfert de secol de la venirea pe lume şi pe peliculă a lui Frank Farmer. Cine e domnul şi cu ce ocazie pe la noi? Să ne amintim. Frank Farmer, jucat de Kevin Costner, e personajul principal din filmul The Bodyguard (1992) al lui Mick Jackson. Domnul Farmer poartă o ghiulea la glezna memoriei: ziua de 30 martie 1981, cînd, ca membru al echipajului însărcinat cu protejarea preşedintelui Ronald Reagan, nu are timp să-l neutralizeze pe atentatorul John Hinckley Jr. După ani şi ani, vorba trupei Compact, Frank Farmer e angajat ca gardă de corp a unei cîntăreţe pop interpretate de Whitney Houston, care primeşte ameninţări din partea unui necunoscut cu intenţii rele. Motivul bodyguard-ului răvăşit de amintiri apare un an mai tîrziu şi în filmul In the Line of Fire, unde cel urmărit de eşecul profesional e Frank Horrigan, jucat de Clint Eastwood. Hîtrii nu întîrzie să conchidă că fictivii domni Farmer şi Horrigan vor fi fost pesemne colegi de echipaj în serviciul cît se poate de palpabilului domn Rea­gan. Poanta nu e rea, dar cade la confruntarea cu viaţa reală: Frank Horrigan n-a făcut parte din garda de corp a lui Ronald Reagan, ci din a lui John F. Kennedy. Ca urmare, ghiuleaua atîrnată de glezna memoriei are cu o tonă mai mult decît cea a lui Farmer. Ambii bodyguarzi exorcizează trecutul după voia scenariştilor: ocupîndu-se de răufăcători şi îndrăgostindu-se postromantic, dulceag şi pe alocuri caraghios. Farmer de cîntăreaţa pe care trebuie s-o apere, Horrigan de agentul secret Lilly Raines (Rene Russo). Cele două consimt la amoarea celor doi şi totul e minunat în cea mai bună dintre lumile posibile.

Viaţa bate filmul, de acord, dar nu de fiecare dată. În România e ceva mai greu să-ţi cadă cu tronc un bodyguard. Motivele sînt multe, însă unul sare în ochi: personajului i s-a schimbat foaia de parcurs. Odată cu ea, şi profilul, ceea ce înseamnă laolaltă oţelul din priviri şi gogoşile de muşchi, fermitatea posturii şi rapiditatea gestului. Cuvîntul „bodyguard“ nu mai înseamnă astăzi ce-ar trebui să însemne: gardă de corp. Adică escortă personală a unui personaj important şi expus (excepţie fac bodyguarzii arondaţi preşedintelui în temeiul protocolului şi al siguranţei). Bodyguard-ul de azi nu mai păzeşte corpuri, ci structuri, instituţii, mecanisme şi locuri. Asta însă nu-l opreşte să se recomande „bodyguard“, fiindcă „body“ are, pentru urechea românului, o percuţie aptă să sugereze dîrzenie şi pumn. „Paznic“ e un omolog nevolnic, care nu promite vitejii. Dacă eşti paznic, ai grijă să nu plece muncitorul cu vreo piesă din fabrică şi să nu spargă elevii geamurile şcolii. De obicei eşti netuns şi un pic cocoşat, fumezi palmînd ţigara ca să nu te vadă directorul şi aduni priviri mai degrabă compătimitoare. Paznicul nu are nici poezia atemporală a „străjerului“ de dincolo de Prut, nici forţa stihinică a echivalentului occidental. Nu există demoazelă în stare să se amorezeze de un paznic, oricît de adîncă i-ar fi disperarea.

Ce păzeşte totuşi bodyguard-ul dintre Carpaţi şi mare, de la Nistru pîn’ la Tisa? Cum spuneam, nu persoane, ci obiecte, zone sau incinte. E discutabil cîtă eficienţă poate avea un om pus să apere integritatea unei intersecţii, de pildă, dar certificatul de ţară eternă şi fascinantă permite României toate acrobaţiile din lume. Printre altele, postarea unor body­guarzi parodici în farmacii. Tabloul are ceva de pe altă lume, fără doar şi poate. În farmacii intră de obicei oameni cu probleme de sănătate. Peste jumătate dintre ei sînt vîrstnici cu o constituţie precară şi cu o sănătate pe măsura constituţiei. Unul vrea un tertensif, altul un supozitor cu indometacin. Unuia îi tremură reţeta în mîna care se chinuie să mascheze Parkinsonul, altuia îi e ruşine că pensia nu-i ajunge pentru tot ce-i trebuie. Ce noimă are un bodyguard într-o farmacie? Ce e chemat să împiedice? Pe cine e pus să ocrotească? Cît de plauzibilă e ipoteza unui asalt pensionăresc asupra rafturilor cu scobutil şi paracetamol sau cea a linşării unei farmaciste fiindcă n-a vrut să distribuie algocalmin la liber? De altfel, îndeletnicirile predilecte ale bodyguard-ului din farmacie sînt fumatul în faţa intrării şi citirea unui ziar pe scăunel. Corolarul acestei categorii este bodyguard-ul pipernicit, care nu impresionează nici prin înfăţişarea de şahist cu hemoroizi (noroc că, fiind într-o farmacie, ştim că „Hemoroeasy face bine“), nici prin uniforma cu trei numere mai mare. El invită, ca de altfel întreaga categorie căreia îi aparţine, mai degrabă la glume de copil needucat decît la prudenţă.

O altă categorie de o perfectă inutilitate este cea a bodyguard-ului din metrou. Singura lui raţiune de-a fi e sporul decibelic. Spre deosebire de bodyguard-ul din farmacie, cel din metrou e răstit, gălăgios şi indiferent la privirile care-i sugerează că e cazul să umble la volum. La volumul vocii, fiindcă la cel al corpului nu mai are rost. Bătălia e de mult pierdută. Trei sferturi dintre bodyguarzii din metrou dispun de rotunjimi care le dau prilejul ca, în eventualitatea unui episod ostil, să nu-şi ia adversarul pe piept, ci pe pîntec. Prezenţa lor e la fel de utilă ca o fisură anală. Încă n-am întîlnit un bodyguard care să aplaneze un conflict sau să impună respect unor tineri turbulenţi, care vor să se dea în spectacol şi să-şi deranjeze vecinii. În fond, e şi normal să se întîmple aşa, cîtă vreme noţiunea de „deranj“ le e străină în primul rînd bodyguarzilor. Fascinaţi de ideea că metroul le aparţine, aceştia cred că le e permis orice: să pută, să zbiere la telefonul mobil, să se aşeze faţă în faţă şi să-şi urle unul altuia intimităţi de familie sau de crîşmă. Tentativele de educare, oricum sfielnice, sînt sortite din plecare eşecului. Nu de alta, dar fiecare bodyguard subteran crede că trenul în care se află e „al lui“, la fel ca sălile de judecată ale judecătorilor negri din filmele americane. Faptul că mergi cu acelaşi metrou nu e opţiunea ta, ci mai degrabă concesia lui. Gestul lui de mărinimie. În condiţiile astea, faptul că răgetele lui te indispun pare condamnabil de-a binelea. În ochii lui, desigur.

A nu se crede totuşi că nu există şi bodyguarzi care corespund fişei de post. Fiecare căpetenie interlopă din România (plus Liviu Dragnea la ieşirea de la audieri) circulă însoţită de o gardă pretoriană compusă din băieţi cu exces de lănţuguri şi de bicepşi. E vorba de inşi cu anatomie variabilă, care au renunţat la gît şi care, văzuţi din spate, au ceafa montată direct pe omoplaţi. Sînt băieţi care asudă la sală şi merg cu braţele încovoiate pe lîngă corp, aidoma unor culturişti coborîţi de pe podium sau unor personaje simpatice şi păroase din integrala Tarzan. Descind din maşini negre şi poartă haine de culoarea maşinii. Imită tot felul de antropoizi din filmele de acţiune şi se visează samurai cu box în loc de sabie şi chelie în loc de moţ. Din rîndul lor se distinge o subcategorie exemplară în lipsa ei de rost: cea a bodyguarzilor care-i însoţesc pe boxeri. Sondată atent, memoria dă la iveală un episod din urmă cu aproape cincisprezece ani, cînd Leonard Doroftei, gata să înceapă meciul pentru titlul mondial cu Raul Balbi, apare pe culoarul care duce spre ring încadrat de patru matahale cu ochi mici şi palme cît cazmaua. Să fii campion mondial la box şi să umbli cu gardă de corp, iată într-adevăr o imagine care poate deschide albumul suprarealismului românesc contemporan. E ceva pur şi simplu de neînţeles. Concluzia Loredanei Groza sună cu acest prilej mai bine ca oricînd: „Sînt oameni care nu poţi să le bagi lucruri în cap nici cu forcepsul“. 

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Două mături stau de vorbă, Editura Humanitas, 2018.