Barba, ascetica şi mistica

Publicat în Dilema Veche nr. 679 din 23 februarie–1 martie
Barba, ascetica şi mistica jpeg

Un bărbier versificator al epocii victoriene, William Carter, a livrat la bătrîneţe un op crîncen şi definitiv împotriva ideii de barbă: Rhythmical Essays on the Beard Question. Din consideraţii anatomice, fiziologice, igienice, estetice, economice, morale şi religioase (nu pridideşte în a spicui), autorul înfierează – cu o preferinţă pentru lamele de Sheffield – barba contemporanilor de la 1868, păgînismul şi sălbăticia ei, neajunsul de a fi neras. E conştient că se plasează net împotriva curentului: „at the present beard-growing period“, admite la un moment dat, plasînd sub hipsteri adîncimi istorice nebănuite. Dar tocmai asta îl justifică, îl mobilizează, îl aşterne virginal la scris. Dacă ar fi şi născut un gen al cinului său oricum locvace, ar fi fost asimilabil la fraţii frizeri predicatori. Iisus apare cu o frecvenţă anglicană neliniştitoare, tonul moralizator e electoral, e publicitar, năvăleşte. O mică, omniprezentă lamă de ras şi o sută de pagini de rime doctrinare: „Why conceal the fact in relating the case / That the non-shaving plan is a savage disgrace“. Te uluieşte. „No man, however poor, could have an excuse for wearing his beard, except in idleness, or groveling animal conceit“. Citeşti siderat. Auzi foarfece.

Totul îl conduce vajnic pe Carter la a crede că barba e un atavism, un vestigiu incongruent, o stavilă în civilizare, dacă nu direct în evoluţie (aici umblă în formă continuată la comparaţia cu gorilele). Transmite, în zeci de versuri boante, trepidaţia unei vechi frizerii britanice în care totul e mobilizat, instrumentul de tăiat progresist şi cozeria, cultura generală, pomada şi ziarele. Edificată, iluminată şi mîntuită prin bărbierit, umanităţii masculine i se recomandă lupta – prezumabil zilnică şi dusă pînă la ultimul fir – cu sălbăticirea feţei. (Ideea că un frizer britanic îşi tipăreşte victorian prozodiile acerbe pledează totuşi pentru liceele de meserii şi e prosper democratică. Măcar pe cît era, prin interbelicul bucureştean, audiţia noilor discuri ale lui Horowitz şi Menuhin acasă la Apostol Apostolide, un azi implauzibil ospătar de la Athénée Palace.)

Pe Carter, acest frizer semnalat la Manchester în St. Mary’s Street, îl poţi bănui aşadar că s-a apucat de scris ca să nu-şi piardă, ba chiar ca să şi lărgească clientela. Catehismul său rimat nu ţinteşte beneficii literare, briciul îi ajunge, ba chiar se atinge de portretul bărbos – cum de altfel nu fusese în prima tinereţe – al unui contemporan ceva mai cunoscut, un anume Alfred Tennyson. Altminteri, portretele masculine ale epocii abundă în bărbi semeţe, netunse cu anii, astîmpărate în dagherotipii de vîrsta avansată. Marx, Darwin, Brahms – de pildă. Nu i-ai parcurge nici azi ca pe nişte proaspăt raşi. Ar fi de nerecunoscut, ar părea facial expropriaţi, nişte resturi de efigie cărora li s-ar disjunge caracterul, iar privirii canonice i s-ar anula contragreutatea. Carter e totuşi un infim înfrînt: dintre contemporanii lui, istoria au scris-o bărboşii.

Şi au scris-o, cu o dominantă de civilizaţie protestantă, pe toate celelalte continente. De pildă, în India. Vorba lui Carter (mai puţin comparaţia): „You may speak truth feelingly, and write it by yards, / yet some will wear beards, like idle black­guards“. Şi bărbaţii se privesc în oglindă: chiar de acolo Carter îi privea cu un etalon de pilozitate puritan. E meritul pieziş al autorilor secundari şi terţiari că nu pot controla şi concepe tot ce totuşi afirmă. Curentele adînci ale infamiei neroade pe care o ilustrează el nu sînt la limită religioase în forma şi cu fondul pe care el, nătîng, şi le închipuia. Ce nu bănuia deloc el e că radicalitatea expresă a partidelor pro- şi anti-barbă exprima criterii arondate ascetic (şi ulterior mistic), în creştinism, ca şi în religiile pe care clienţii lui le vor descoperi în chiar acei ani. Barba ascetică (uncut & unkempt, scriau contemporanii) a fost asociată nu atît căilor religiei, cît ieşirii pe centura civilizaţiei. Înainte de orice estetică, stilistică, modă sau puseu, rigoarea superlativă în a concepe barba revenea unui instinct ascetic: fie îi este rezervată neorînduiala similară altor fiziologii, fie este ţinută sub celălalt control, al eliminării complete. Părul facial s-a putut astfel norma şi clericaliza. O parte din publicul lui Carter a ajuns în India: s-au îndeletnicit cu orice ţinea de yoga ambientală – doctrină, istorie, tradiţii literare –, mai puţin însă cu forma vie considerată epitom al repulsiei. E drept, la Benares, ca şi azi, yoghinii ordinelor ascetice extreme erau contraexemplul facial absolut. Cîteodată în religie – tonsura catolică e o divagaţie faţă de smulgerea părului în monahismul jain – nu e loc de frizerie.

Raţiunile pentru care se poartă sau nu barbă sînt infinite şi contradictorii. Totul şi orice poate, la o adică, concura: comandamente subtile ale epocii la fel de bine pe cît circumstanţe individuale strict private, frigul sau perechea, ritualuri milenare, mimetisme seculare, pariuri, blocaje, ticuri, năbădăi. Opţiuni marcat identitare şi procurînd la rîndul lor resurse de identitate (în fond, chiar şi cînd versurile l-ar îndruma, cine şi l-ar închipui pe un Fuego podidit monahal?), barba merituoasă şi bărbierirea meritorie negociază masculin civilizaţia. Şi sînt destule zilele cînd numai de vreun Carter nu ai chef. 

Eugen Ciurtin este istoric al religiilor.

Foto: M. Chivu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.