Banchetul lui Lucian din Samosata este în mod evident o parodie a Banchetului lui Platon. Subtitlul – Lapiții – face aluzie la banchetul de nuntă organizat de Piritous, regele Lapiților, cu ocazia căsătoriei sale cu Hipodamia, în cursul căruia Centaurii s-au îmbătat, au vrut să violeze mireasa și au pornit o încăierare terminată în masacru. Iar masacrul Centaurilor e una dintre isprăvile lui Tezeu.

Banchetul lui Lucian pune în scenă tot o nuntă, terminată și ea într-o cafteală generală. Cei care se bat sînt însă filozofi invitați la acea nuntă din lumea bună. Mirii sînt Cleantis, fiica lui Aristainetos, și Chaireas, fiul unic al bancherului Eucritos. Atît mirele, cît și fratele miresei studiază filozofia și au fiecare profesorii proprii. Pe lîngă aceștia sînt invitați și alți filozofi, retori și literați. Principalele școli filozofice sînt reprezentate. Avem un stoic (Zenotemis), un epicurian (Hermon), un aristotelician (Cleodemos), un platonician (Ion). Neinvitat, apare și un cinic (Alkidamas). „Ce frumos“, comentează cu naivitate interlocutorul lui Lucian, „un adevărat templu al Muzelor: e meritul lui Aristainetos că a reunit atîția înțelepți, cîte un corifeu al fiecărei școli filozofice.“ Da, da, numaidecît: țin-te bine și-ai să vezi…

Micile rivalități și răutăți apar de la început. Dispute de precădere, de pildă: cine să stea la locul de onoare, stoicul Zostemis, care e mai în vîrstă, sau epicurianul Hermon, pentru că e preot? „Halal!“, comentează caustic filozoful stoic. „Ce panaramă mai e și aia un preot epicurian?“ (Subînțeles: ce-i aia un preot ateu?) Hermon, superior, cedează, relevînd totuși mîrlănia stoicului. Detaliul protocolar de la început își are importanța lui, pentru că ulterior cei doi, stînd unul lîngă altul, se vor bate de la mîncare.

Zenotemis halește cu spor, Cleodemos comentează în surdină, apare Alkidamas neinvitat. Refuză să se întindă pe un pat, preferînd să mănînce în picioare și declarînd că e semn de moliciune feminină să mănînci culcat. Viril, bea însă cu spor, se repede la dulciuri și schimbă cîțiva pumni viguroși cu un bufon. Între timp, Cleodemos încearcă să obțină favorurile unui tînăr sclav dîndu-i niște bănuți, care cad pe jos în auzul tuturor. Pentru a ascunde penibilul incident, amfitrionul îl trimite pe sclav în altă parte și plasează un boșorog în apropierea libidinosului peripatetician.

Ca și cum nu era de-ajuns, sosește o scrisoare îmbufnată de la un alt stoic, Hetoimocles, care se simțise neglijat: „Nu-mi plac banchetele, nu dau curs invitațiilor oamenilor bogați, ai invitat la banchetul tău oameni de nimic, cu mult sub nivelul meu și voi suporta cu stoicism neglijența ta jignitoare. Dacă totuși vrei să-mi trimiți o bucată de mistreț sau de cerb sau o prăjitură cu sesam, să știi că voi refuza.“ Ridicola misivă îi furnizează lui Cleodemos ocazia unui atac împotriva stoicilor: „Vedeți? Așa sînt ei: niște îmbufnați și niște ipocriți.“ Epicurianul Hermon îi cîntă ironic în strună: „O fi auzit bătrînul urîcios că se dă mistreț…“ Furibund, stoicul Zenotimos explodează: „Voi vorbiți, nenorociților? Tu, Hermon, un sacrileg? Și tu, Cleodemos, care ai sedus nevasta unui discipol și ai fost prins în flagrant?“ Cleodemos, tăios: „Eu cel puțin nu mi-am prostituat propria nevastă, așa cum ai făcut tu.“ Înjurături, acuzații grave, vorbe grele. Plus pumni, palme, scuipături. Amfitrionul intervine din nou, despărțindu-i pe combatanți.

Cleodemos perorează de la distanță: „Cum rămîne, Zenotismos, cu învățătura voastră? Declarați bogățiile lucruri indiferente și nu conteniți să faceți curte celor bogați. De ce nu predați decît pe bani? Îi condamnați pe epicurieni, pretindeți că disprețuiți voluptățile și vă livrați plăcerilor celor mai infame, atît active, cît și pasive.“ Hermon îi ține isonul, Zenotimos îi dă replica. Ion, platonicianul, încearcă să ridice nivelul: „Haideți să facem precum în Banchetul lui Platon: să vorbim pe rînd, civilizat, să ne ascultăm unii pe alții.“ Invitații aprobă. Cine să vorbească primul? Ion, firește. Cine altul să dea tonul pentru un remake al Banchetului lui Platon?

Și începe Ion: „O să vă spun ce gîndesc despre căsătorie. E o prostie. Mai bine facem ca Platon și Socrate: preferăm băieții. Pederastia e calea ce duce la virtute. Cît despre femei, mai bine le punem la comun și nu va mai fi nici o gelozie.“ Nici că se putea un discurs mai potrivit la o nuntă! Ca să șteargă penibila impresie se apucă grămăticul Histiaios să citească un epitalam: „O, divină Cleantis, cea mai frumoasă dintre fecioare! Ești mai frumoasă decît Afrodita și Elena! O, mire neprețuit, cel mai bun dintre efebi! Ești mai grozav decît Nireu și Ahile!“ Lumea de la masă rîde de ridicola însăilare de locuri comune.

Izbucnește însă din senin lupta finală. De la ce? De la mîncare: stoicul Zenotimos a ochit o bucată mai mare în farfuria vecinului său de masă, epicurianul Hermon. Încearcă să i-o ia de sub nas, Hermon nu se lasă. Îi trage una, celălalt dă și el. Încep să schimbe pumni și palme, își aruncă mîncarea-n figură. Ceilalți iau poziție după afinități. Se formează alianțe. Cleodemos îl susține pe Hermon, Alkidamas pe Zenotimos. Superior, Ion se declară neutru. Zenotimos aruncă o cupă înspre Hermon, dar îl nimerește pe mire și-i sparge capul. Precum Heracle, model al cinicilor, Alkidamas se dezlănțuie în luptă: îi sparge capul lui Cleodemos și-i dislocă maxilarul lui Hermon. Cleodemos îl mușcă de nas pe Zenotimos și-i crapă un ochi. Prins de frenezie, Alkidamas dă cu bățul în cine apucă pînă-l face bucăți. Răstoarnă lampa. Cafteala generală continuă în întuneric. Doctorul oblojește răniții. Răpus, Zenotimos urlă de durere. Hermon comentează ironic: „Nu spuneai că durerea e lucru indiferent?“

Delicioasa bufonerie din Banchetul lui Lucian are ecouri în alte scrieri de-ale sale: Filozofii la mezat, Pescarul, Parazitul, Stipendiații bogătașilor. Leitmotivul din toate aceste texte este impostura falșilor filozofi. Lucian se vede învestit cu o misiune din partea Filozofiei înseși: aceea de a demasca impostorii, paraziții și șarlatanii care se folosesc de filozofie pentru a-i păcăli pe naivi și pe snobi. Învățăturile și viețile exemplare ale lui Socrate și Diogene, Platon și Aristotel, Epicur și Chrisip nu sînt cîtuși de puțin țintele sarcasmului său. Lucian îi demască și înfierează pe cei ce nu duc cu adevărat o viață filozofică în conformitate cu învățăturile profesate.

Cafteala pe cinste din Banchetul nu e decît revelarea apoteotică a găunoșeniei unor intelectuali al căror ideal de viață e, în fond, parazitismul. Unii practică parazitismul pe față, asumat, di granda: sînt emulii lui Aristip. Alții practică parazitismul low-cost, se mulțumesc cu puțin, cu niște dulciuri, cu niște smochine: aceștia sînt emulii lui Epicur. Falșii stoici sînt experți ai parazitismului ipocrit. Falșii pironieni practică parazitismul dubitativ. Există, desigur, și parazitismul în formă mistică și idealistă al pretinșilor pitagoricieni și platonicieni. Iar falșii cinici te mai și înjură: e parazitismul în variantă mojicească. Pe scurt, cîte doctrine, atîtea forme de parazitism.

Nu așa s-or explica, și astăzi, atîtea și atîtea conflicte ideologice și polemici doctrinare? N-am putea umbla și noi precum Lucian cu undița prin tîrg pentru a-i prinde în cîrlig pe impostori și șarlatani? Sau: dă, Doamne, un banchet, un festin, un simpozion, la care să se încaiere pînă la epuizare… 

Theodor Paleologu este profesor particular de retorică şi filozofie. Îl puteţi găsi pe site-ul www.paleologu.com.