Mărturisesc deschis, de la bun început, că atunci cînd am primit invitaţia de a scrie în acest număr tematic destul de special al revistei Dilema veche, am fost destul de „speriat“, dar şi foarte onorat. Într-o ţară ca România, unde apartenenţa la o confesiune religioasă este adesea o virtute şi o obligaţie, nu un mod de viaţă, a vorbi despre cei care nu „cred“ (pentru că ei nu pot sau nu doresc acest lucru) este o adevărată necesitate. Am dorit să scriu un text frumos, curat, încheiat „la toţi nasturii“, după cum se spune. Din păcate, nu am reuşit. Ambiţia mea de a face un fel de „sociologie a ateismului“ a eşuat. Au rămas doar frînturi pe care aş fi vrut să le folosesc la construcţia finală. Am ales să le prezint ca atare. La final, vă rog pe dumneavoastră să legaţi totul împreună. Dacă va fi cu putinţă.

Cei care au scris despre ateism, „specialiștii în domeniu“, au remarcat un lucru destul de straniu la prima vedere: termenul „ateism“ nu include nici un verb sau formă verbală derivată. Nu putem spune „a ateiza“, „ateizare“ sau „ateizată“. Doar substantive şi adjective: „educaţia ateistă a tinerilor utecişti“, dacă vă mai aduce aminte… Oare de ce?

Ateii, cei care-și asumă condiția de ateu ca atare, nu sînt văzuți cu ochi buni nicăieri, ei fiind „discriminați“ (evident, nu legal) inclusiv în țări laice, cu lungă tradiție democratică. Sînt acceptați tacit, dar nu mai mult, chiar dacă e vorba de societăți intens secularizate. Țin minte, ca și cum ar fi fost ieri, cît de mult m-a marcat inscripția mare, trasă cu vopsea neagră, pe unul dintre zidurile Universității din Geneva, Dieu est mort! Era vorba de unul dintre zecile, poate sutele de graffiti-uri amplasate acolo, dar sărea imediat în ochi, nu știu de ce; așa cum nu știu, iarăși, cum de a dispărut destul de repede, acoperit de o mare pată de vopsea albă, într-o noapte neagră.

Și pentru că tot veni vorba de Geneva, în acest oraș se află amplasat faimosul CERN, Acceleratorul European de Particule, mîndrie tehnică a Europei și a lumii întregi, vîrf de lance al descifrării Creației, cu sau fără Dumnezeu. Un adevărat orășel științific și universitar, unde sute de cercetători încearcă să piseze atomul ca pe miezul de nucă, în disperata încercare de a afla ce a fost mai întîi: oul sau găina? Lăsînd gluma la o parte (de fapt, nu prea se poate glumi cu așa ceva), putem spune că nu este de mirare că, în presa elvețiană, locală și națională, sînt publicate aproape săptămînal articole dedicate acestei instituții de elită. Cu toate că au pretenția de a fi „articole de popularizare științifică“ (și chiar sînt), conținutul lor rămîne adesea greu de urmărit, impregnat cum este de termeni extrem de tehnici, teorii hiperspecializate etc.

Ceea ce m-a marcat în timpul lecturii este faptul că toată această mare masă de fizicieni, atomiști, astrofizicieni și încă ce vor mai fi ei acolo respectă și recunosc „semnătura lui Dumnezeu“, imbricată între bosoni, electroni şi alte nanoparticule… Ca și cum Acesta ar acționa prin căi subtile, ascunse minții omenești și nu întotdeauna accesibile cunoașterii științifice. Parcă ar fi vorba de „isihaști“ ai laboratoarelor. La polul opus, o altă atitudine se întîlnește în științele socio-umane, acolo unde se produc atei pe bandă rulantă. Nu știu de ce, dar așa simt, așa cred, aşa am văzut prin diverse colocvii şi seminarii internaţionale, unde simplul fapt de a-ţi declara apartenenţa religioasă era echivalentul unui grav derapaj şi aducea imediat oprobriul participanţilor.

Nu există o „teorie a ateismului“ universal valabilă, așa cum nu se află nici un „ateu universal“. Ateismul se declină în numeroase variante și culori, depinde de istoria și religia unei țări sau regiuni, de condițiile sociale sau economice. O afirmație strict personală: eu nu am cunoscut pînă acum atei declarați ca atare în România. Și nici atei bulgari, ucraineni, ruși sau de altă extracție „ortodoxă“ în peregrinările mele profesionale sau academice. Nu afirm că aceștia nu ar exista, departe de mine acest gînd, dar sînt convins că Ortodoxia, cu puterea ei „maternă, protectoare“ necunoscută încă pe deplin (vezi Julia Kristeva), produce o mai mică oaste de atei decît alte confesiuni creștine. Oare de ce? Orice răspuns pe care aș căuta să-l avansez aici ar fi unul pur speculativ, întrebarea rămîne și mă chinuie de multă vreme, vă mărturisesc.

Cititorii mai tineri, născuți după 1989 (iertați tonul sfătos, timpul trage uneori bariere între noi), ar trebui să știe că orice regim totalitar, indiferent de culoarea sa politică, consideră ca subversivă orice credință sau autoritate superioară celei a Partidului-Stat. Propria sa ideologie, care nu este însă niciodată recunoscută sau calificată drept religie, ține loc de „religie civilă“ – gîndiți-vă (sau uitați-vă pe YouTube) la serbările numite „Cîntarea României“ – adevărate liturghii profane, laice. Practicile religioase sînt văzute ca incomode sau deviante și sînt fie interzise total, fie tolerate în diferite grade. În anii 1980, anii copilăriei și adolescenței mele, ateismul științific încă făcea parte integrantă din discursul educațional de toate gradele. În general, nu-i prea dădeam atenție, dar nici nu aveam la dispoziţie alte forme de cunoaștere alternativă, religioasă. Dar îmi amintesc orele de biologie din liceu dedicate evoluționismului și planșele uriașe, colorate, ce ilustrau trecerea de la hominide la Homo Sapiens. Atunci, ca și acum, eram surprins de eleganța teoriei lui Darwin, principiile selecției naturale îmi păreau perfect posibile, verificabile în natură. Nu aveam cum să nu încerc subtilul fior, tentația ateismului.

Dacă aș lua un reportofon și aș începe mîine să realizez o mică anchetă de teren în România, cu o singură întrebare: „Ce reprezintă pentru dvs. un ateu?“, sînt absolut convins că cea mai mare parte dintre răspunsuri ar arăta în felul următor: „Este cel care luptă împotriva predării religiei în școală!“ Sau „Luptă pentru căsătoriile între homosexuali pentru că nu are credință în Dumnezeu și în neamul nostru românesc.“ Exagerez puțin, dar nu sînt departe de opinia lambda. La noi, prea adesea se face confuzie între „atei“ și cei care critică (uneori interesat, din considerente financiare sau de altă natură) Biserica (Bisericile) ca instituție. Un ateu nu neagă faptul că niște tradiții religioase pot fi purtătoare de valori autentice, nici că ele pot trece în moștenirea comună, structurantă, a unei națiuni. Ceea ce neagă un ateu este că nu putem accepta à la lettre toate judecățile și reprezentările realității care dovedesc credința prin simpla existență afirmativă a lui Dumnezeu. Sau, așa cum afirma un ateu francez militant, „putem suspenda o judecată religioasă de valoare, dar cel care-și întrerupe gîndirea liberă își pierde și capacitatea de a crede“. Nu știu de ce, pentru unul ca mine, aici se simte, se aude în fundal faimoasa afirmație „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!“.

O altă întrebare care nu-mi dă pace este următoarea: poți fi ateu într-o societate tradițională? A devenit aproape un loc comun și o banalitate să vorbești de „creștinismul cosmic“ al bunului și blîndului țăran român de altădată (la cel de acum nu vreau să mă gîndesc, așezat comod cu pet-ul de bere ieftină şi telecomanda în mînă la TV etc.), în armonie cu natura, gospodăria, animalele etc. Dincolo de religiozități populare declinate în diverse variante, despre legătura dintre lumea divină și cea umană prin obiectele cotidianului, oare cum se manifesta lipsa lor de credință, negarea absolută, atunci? Atunci ca și acum, ateii nu sînt împotriva lui Dumnezeu, ci fără Dumnezeu. Expresia „fără Dumnezeu“ este însă profund negativă în limba română, peiorativă în toate proverbele şi expresiile populare. Punct și de la capăt.

Final. Am cunoscut un singur ateu declarat, asumat plenar, conștient – cum să-l caracterizez, oare? În Elveția, român emigrat, de origine evreiască. A ales să plece „voluntar“ dintre noi atunci cînd a îmbătrînit, era la pat, suferea și… nu mai putea citi. Pur și simplu, nu credea în existența lui Dumnezeu, după ce-l căutase îndelung, inclusiv sondînd profunzimea sufletului omenesc (fusese psihanalist). Mă intriga (și mă supăra atunci) faptul că nu credea în dragoste, că Dumnezeu este iubire. Singura, unica lui certitudine era moartea și faptul că nimeni pe lumea aceasta nu ne împiedică să murim. Cu toate acestea, a fost omul cel mai atent, cel mai plin de dragoste pentru aproapele său pe care l am întîlnit, atît de natural și de simplu îi ajuta pe cei din jurul său. Poate că fiecare dintre noi ar trebui să avem șansa ca, măcar o dată în viață, să întîlnim un ateu. Unul adevărat, care să ne vindece de ipocrizie și să ne ajute să găsim răspunsul la întrebări care ne depășesc. Pentru că ei au curajul să le adreseze şi în numele nostru. Sînt convins că în complicata, nebănuita și ascunsa alchimie a salvării sufletelor noastre, Dumnezeu le acordă ateilor circumstanțe atenuante. Credinţa are nevoie de atei, aşa cum ateii au nevoie de credinţă. 

Mirel Bănică este cercetător științific la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române.

Foto: M. Pleşu