„Ar trebui să ne vedem mai des“

Adrian GEORGESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 760 din 13-19 septembrie 2018
„Ar trebui să ne vedem mai des“ jpeg

Există mai multe feluri de prietenii și ele se schimbă odată cu vîrsta.

Cea mai intensă formă dispare, după mine, odată cu adolescența. Alții spun că poate dura pînă pe la 25 de ani. Vreți varianta cea mai optimistă pe care am auzit-o? Ține pînă pe la 30 de ani. În rest, e ca și cu trupele rock de succes: dacă oamenii au trecut de-o anumită vîrstă, e bine să lase chitarele electrice. Să mai scoată un album de best of, să facă un prim turneu de adio din cele zece și cam atît. De ce? Pînă la acea vîrstă, sîntem exploratori, mergem noi către lume, sîntem curioși, iar descoperirile trebuie mereu împărtășite. După acea vîrstă despre care vorbeam mai sus, avem așteptări. Cuvîntul acesta, „așteptări“, arată perfect ce se petrece cu noi: stăm pe loc și așteptăm să vină lumea către noi, ceea ce nu se-ntîmplă niciodată.

De aceea, prietenia e cîntată de poeți și de maneliști, e descrisă în cărți, apare în toate mitologiile importante. Fratili meu, tovarășul, camarade, îți dau haina de pe mine, împreună pînă la capăt, toate astea pentru că, în adîncul sufletului, știm două lucruri despre prietenie: 1) e importantă, 2) e greu de obținut, dar mai ales de ținut.

De ce nu ne mai facem prieteni după o anumită vîrstă? E simplu: pentru că nu mai avem chef să dăm, am vrea numai să primim. Într-o lume în care distanțele se micșorează și oamenii ar trebui să fie mai apropiați unii de alții, singurătatea e totuși boala secolului. Miliarde de oameni singuri încep convorbirile cu întrebarea „Ce faci?“, apoi vorbesc timp de două ore doar despre ei înșiși.

Sau se duc la psiholog, adică, într-un fel, își plătesc un prieten, ceea ce e totuși un lucru bun.

Vreți să vă mai spun ce s-a schimbat? Cînd eram copii, exista rangul acesta de „cel mai bun prieten“. De pildă, am avut un cel mai bun prieten în ciclul primar și gimnazial. Eram nedespărțiți. Drumul pînă acasă dura uneori mai mult decît cel petrecut la școală. În parc, în poarta unui bloc, în bazinul secat, la uzina de apă, între copaci, la leagăne, fiecare palmă de pămînt era teritoriul posibil al unui joc.

În copilărie, dacă erai întrebat cine e cel mai bun prieten al tău, puteai răspunde într-o fracțiune de secundă. Era ca un campion mondial la box, „neînvins și necontestat“, un singur număr 1. Azi, mi-ar fi greu să aleg un „cel mai bun prieten“.

După 40 de ani există mai degrabă titlul de „cel mai vechi prieten“. Trist, dar așa e. Parcă-l și vezi personificat: bătrînul paznic al farului, care de-abia se tîrîie și care a urcat zilnic cele 214 trepte ale turnului pentru a menține nestinsă flacăra prieteniei.

Seinfeld spunea: „După 30 de ani, e greu să-ți mai faci prieteni noi. Rămîi cu grupul cu care-ai apucat. Cînd ești copil, e simplu. Oricine poate fi prietenul tău. De pildă, vezi un puști în fața casei tale. «Hei, ești adult? Nu? Hai înăuntru să ne jucăm!»“

Există prietenie după vîrsta despre care vorbeam? Da, dar altfel. Devine mai degrabă o relație socială decît una sentimentală; deseori, o pîndă afabilă, cu multe lucruri care nu se spun.

Există, de pildă, prietenia C.A.R., care e ca sistemul nunților de la țară. „Au fost la noi la nuntă, au dat 500 de lei. Ei au două fete, deci trebuie să mergem la ambele nunți, dar vom da 250 de lei.“

„Ce cadou mi-a făcut X?“ „Eu i-am dat un parfum de minimum 300 de lei, el mi a dat un ac de cravată. Și doar știe că nu port cravată!“

Sau există prieteniile expirate, pe care nu le poți reîncălzi. Reîntîlnirile în-tîmplătoare pe stradă după n ani sînt aidoma programelor TV de Revelion: ocazia rememorării unor secvențe despre care nu ești foarte sigur că voiai să-ți amintești. Dai nas în nas cu un vechi prieten, cu care nu te-ai văzut de douăzeci de ani. (De fapt, ar trebui să-i spunem „fost prieten“, tocmai pentru că nu v-ați văzut de douăzeci de ani.)

La sfîrșitul întîlnirii, unul dintre voi se simte obligat să demareze niște planuri pipernicite de viitor. Cum ar veni, să recuperăm ceea ce nu poate fi recuperat. „Ar trebui să ne vedem mai des“, zice. „Clar“, îl susține celălalt. „Să ieșim într-o seară.“ Se schimbă numerele de telefon, se dă bipul de rigoare, pentru a „rămîne în memorie“, dar singura memorie în care rămîne respectiva persoană e cea a telefonului.

(Recunoașteți că-i așa. De fapt, vi s-a întîmplat destul de des.)

Urmează programarea în termeni ambigui a unei revederi de care nici unul n are, de fapt, chef. Amîndoi știți că „data viitoare“ vă veți întîlni tot întîmplător și doar pentru că primul care-l va zări pe celălalt nu va reuși să schimbe la timp direcția, iar cel de-al al doilea va ridica ochii și atunci va trebui să o luați de la capăt cu același ritual.

Dar vreți să vă spun ceva? N-ar trebui să ne simțim rușinați. Prieteniile se sting, oamenii se schimbă sau se mută. Tocmai pentru că a fost frumos n-ar trebui să simulăm bucurii indecente, ci să fim la fel de sinceri ca în anii de prietenie.

În schimb, cu oamenii care sînt acum importanți chiar ar trebui să ne vedem mai des. Acolo nu sînt roluri de jucat, doar părți importante din viețile noastre.

De fapt, am scris rîndurile acestea pentru că mă simt vinovat că mi a murit un prieten, după cîteva luni de suferință, iar eu nu am știut că era bolnav. Și n-am știut pentru că n-am dat acel telefon pe care-l considerăm atît de ușor de dat, încît îl amînăm mereu. Regret mult acum.

Nu există altă cale de-a scăpa de aceste regrete decît să dați acum acel telefon persoanelor despre care știți că, dacă ați avea nevoie de ele la ora trei din noapte, fără să pună alte întrebări, ar sări într un taxi și v-ar veni alături.

Căci există prietenie și la 30, și la 90 de ani, dar numai dacă sînteți foarte norocoși. 

Adrian Georgescu este jurnalist și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Exitus, Editura Polirom, 2017. Articolele autorului pot fi citite pe www.adriangeorgescu.ro.

Foto: Mircea Struţeanu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Coșmarul unei femei care și-a luat casă în cel mai scump oraș din țară. „Am empatie doar pentru animale, de ce aș avea pentru oameni”
Mulți români aleg să cheltuie o avere pentru o casă cu curte, tocmai pentru a scăpa de zgomotele unor vecini nesimțiti. Uneori, însă, nici măcar acesr lucru nu le garantează faptul că vor avea în preajmă oameni cu bun simț care să respecte măcar orele de liniște.
image
Întrebarea care îi macină pe bărbați: care e lungimea corectă a pantalonilor. Adina Buzatu: „Nu s-a purtat niciodată gleznuța la vedere”
Alegerea lungimii potrivite a pantalonilor este esențială pentru un aspect elegant și confortabil, dar contează și locul în care mergi. Mai mult, spune Adina Buzatu, „gleznuța la vedere” nu a fost niciodată la modă.
image
Situație stranie la Realitatea Plus: Alexandra Păcuraru vorbește despre „retragerea” din televiziunea condusă de tatăl său VIDEO
„Retragere” neașteptată de la Realitatea Plus, canalul de știri condus de familia omului de afaceri Maricel Păcuraru. Protagonista este chiar fiica omului de afaceri, Alexandra Păcuraru, care, până recent, era prezentatoare la acest post de televiziune.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.