Am să mă-ntorc bărbat

Publicat în Dilema Veche nr. 755 din 9-15 august 2018
Am să mă ntorc bărbat jpeg

Corului bocitoarelor lipsindu-i un corifeu, m-am propus singur pentru acest job, dar am fost refuzat pe motiv că nu am studii de specialitate. Rănit în amorul propriu de lăutar după ureche, am dezertat imediat la inamic și, la mereu actuala întrebare „Șto delat’?“ („Ce-i de făcut?“, Vladimir Ilici Lenin, editura Dietz Nachf, Stuttgart, 1902), răspund, napoleonian: Continuez!

Țara se golește de oameni; corect! Nu pleacă persoanele care depind de bugetul de stat, ci persoanele de care depinde bugetul de stat; corect! Nu pleacă persoanele în vîrstă, bolnave sau incapabile, ci persoanele apte (și dornice!) de muncă și de procreere; corect! Economia țării crește mai repede ca multe altele, populația țării scade mai repede ca toate, cu excepția Siriei; corect! Angajatorii n-au pe cine angaja, armata n-are pe cine recruta, Finanțele n-au pe cine impozita, profesorii n-au cui preda, iar unele dintre cele mai bune afaceri le fac proprietarii de cimitire particulare; corect! Visul imensei majorități a celor care studiază, de la grădiniță pînă la master, este să plece afară („Păi, ce să facem aici, domnu’ Mihăiță?!“), iar asta îmi pare mai impresionant decît celelalte, că cifrele mai pot minți, păcăli sau manipula, dar visele – niciodată. GDP nominal, GDP (PPP), Gini, HDI și cîte-or mai fi, toate pot arăta foarte bine (apropo, HDI – Human Development Index – zice că România este „very high“, adică în cea mai bună categorie, alta mai bună nu există), iar ceea ce spun milioane de oameni ai acestei preafericite țări este: „Vreau să plec. Vreau să fug, vreau să mă rup, vreau să scap; vreau o viață“. Teoria mea sună așa: e foarte bine!

Primo: pentru angajați, pentru cei care-și vînd munca în schimbul banilor, părăsirea țării este o șansă extraordinară de a crește. Nu numai de a crește ca putere financiară, chit că toți cred asta („Mă duc să muncesc pe bani, nu pe semințe“), ci de a crește ca oameni, ca personalități umane, și știți de ce? Fiindcă România infantilizează. Da, e adevărat, și comunismul făcea același lucru, dar s-a terminat de mult, degeaba tot dăm vina pe el; România în sine este un sat mai mare, cu oameni (și lideri) rămași copii, care cresc la rîndul lor copii, că altceva nu știu să facă. O civilizație fundamental rurală, care maimuțărește comportamentele urbane, dar care nu și le-a însușit, care nu i-au devenit reflexe. Cînd se descriu pe sine, românii se alintă c-ar fi „toleranți“ și „descurcăreți“, dar priviți din afară se văd mai degrabă „sfioși“ și „neîncrezători“, însușiri tipice copiilor de grădiniță sau cîinilor ținuți în lanț, nu unor cetățeni planetari de mileniu trei. Și cum ar putea fi altfel? Modele parentale n-au, modele societale n-au, modele școlare – nici atît: în țara în care profesorul e considerat mai degrabă un babysitter decît un maître à penser, cum ar putea elevul să învețe realmente ceva de la el? Sau măcar să-l ia în serios? La oraș mai e cum mai e, dar la sat e rău de tot, e comuna primitivă, scuzați calamburul; singura, dar absolut singura șansă a unui băiat de la țară e să plece undeva departe, la muncă grea – ceea ce și face, fără să citească texte din Dilema veche. Iar pentru o fată de la țară e mai bine să fie prostituată, cerșetoare sau hoață de buzunare la Paris decît să rămînă la ea-n sat, și vorbesc serios: intelectul unei hoațe este mult mai dezvoltat decît intelectul unei specialiste în prășitul cucuruzului. Dacă există o forță pe lume care din acești copii mari să scoată oameni, bărbați și femei, atunci doar migrația este acea forță. Din fericire, mirajul lui afară este irezistibil.

Secundo: pentru angajatori, pentru cei care cumpără mîinile, capul și timpul altora, hemoragia forței de muncă este o șansă extraordinară de a crește ca oameni de afaceri, de a intra în ligile superioare, acolo unde nu mai e ușor. Pentru că de asta suferă ei, angajatorii români, angajatorii noștri: le-a fost prea ușor. Au primit moca forța de muncă a lui Nea Nicu, proastă, ce-i drept, dar multă, și și au bătut joc de ea, că era mai mult decît multă, era prea multă. Cine erau primii angajatori, primii antreprenori, atunci cînd ne-am apucat să construim capitalismul (adică prezentul nostru luminos)? Foștii gestionari, foștii aprozariști, foștii securiști, foștii „responsabili“, foștii șefi de sală, foștii de tot felul, că numai ei aveau bani reali, convertibili; poporul își păstra economiile în „bălcești“, reduși repede la zero. Mentalitatea acelor primi angajatori era mai rea decît a unor găinari, era a unor sclavi ajunși stăpîni de oameni liberi, iar cum oameni liberi erau pe toate drumurile, angajatorii se răsfățau, alegînd ca la tarabă: tu, da, tu, nu… cui nu-i convine, acolo-i ușa, c-afară mai așteaptă două sute! Deși acea epocă de aur a angajatorilor a apus (și nu prea s semne c-ar reveni curînd), unora dintre ei le-a rămas în cap, i-a format ca businessmen, într-un fel foarte păgubos în primul rînd pentru ei înșiși – și pentru afacerile pe care le conduc –, dar păgubos și pentru angajați, care au descoperit iute virtuțile slugărniciei, pe de o parte, și ale trîntitului ușii, pe de alta, fiecare după firea lui. Forța de muncă a plecat, pleacă și va pleca, iar mentalitatea angajatorilor e nevoită să se schimbe (sau, cum îmi place mie să zic, „să evolueze“), numai că se schimbă foarte lent, reluctant; cu excepția cîtorva multinaționale, nimeni nu s-a apucat încă să-și crească viitorii angajați, să umble după ei prin licee și să se prezinte (da, exact! Să se prezinte! „Sînt antreprenorul Ics, peste doi ani o să am douăzeci de locuri de muncă, pentru care ofer un salariu de atît pe oră; te interesează?“), sau chiar prin pușcării („Cine se liberează la anul? Am nevoie de oameni, îi calific la locul de muncă, pe lîngă salariu ofer cazare și bonuri de masă“), nemaivorbind că România are, în mediul rural, o rezervă aproape neatinsă de forță de muncă: femeile abuzate. Sute de mii de femei și-ar părăsi imediat bărbații alcoolici și s-ar muta cu copiii undeva lîngă locul de muncă, dacă „locul de muncă“ le-ar oferi această șansă. Dar angajatorilor nu le-a ajuns deocamdată cuțitul la os, plus că încă visează la „vremurile bune“ de odinioară cînd dădeau seara un anunț și aveau sute de candidați la poartă a doua zi dimineață. E bine să visezi, e frumos să visezi, și eu visez, dar, pentru un om de afaceri… nu știu cît este de sănătos…

Terzo: într-un mediu stabil, organismele nu evoluează. Într-un frigider trăiesc bacterii, pe care nu le băgăm în seamă, că n-avem de ce; dar ia să scoatem frigiderul din priză! În două săptămîni, drăguțele de bacterii vor evolua atît de voios, încît s-ar putea să fim nevoiți s-aruncăm frigiderul cu totul și să luăm altul nou, care va fi mai bun sau mai prost decît cel vechi, dar nu va mai fi la fel. Asta vreau să spun. Românii (în sens cetățenesc, nu în sens etnic) părăsesc România și pun statul român în situația de-a evolua sau pieri; există oameni fără patrie, dar nu există „patrii“ fără oameni (mă rog, regatele imaginare, dacă e să ne jucăm, dar cred că nu e timp de joacă: tic-tac, tic-tac!). În locul celor care pleacă vor veni alții, cu alte mentalități, cu alte limbi, cu alți zei, cu alte priorități decît ale noastre – le va păsa mai puțin spre deloc de daci și romani, de Marea Unire și de chestii de-astea, chiar dacă nu pot preciza, din păcate, de ce anume le va păsa. În Asia trăiesc mai mult de patru miliarde de oameni în condiții cu mult mai rele decît românii, oameni nepretențioși, care nu cer decît muncă și pace – două mărfuri pe care România le are din plin. Sigur că sînt alte țări cu mult mai ispititoare ca a noastră, dar acolo anticorpii sociali sînt foarte bine dezvoltați; țările vechi, experimentate, știu să absoarbă fără să se descompună. Românii sînt nou-nouți în afacerea asta cu statul, în business-ul de a avea un stat propriu, vreau să spun (n-avem nici 160 de ani!), și-n toate crizele majore prin care ne-a trecut istoria am performat foarte, foarte slab. Acum țara e ca un preot ce și-a pierdut credința. Will he make it?

Eu zic că da, am spus-o încă din titlu. Italia, Spania, Franța, Statele Unite, Germania, Canada, Marea Britanie, Austria, Belgia ne educă gratis cetățenii pe care noi n-am fost în stare să-i scoatem din beznă. Unii din ei vor reveni – „Romanian aliyah“?! –, dar nu copii tîmpiți, cum erau la plecare, ci bărbați și femei, oameni mari, cu minți puternice. Mă tem de momentul acela. 

Mihai Buzea este ziarist și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Gastarbeiter (Polirom, 2017).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.