Corului bocitoarelor lipsindu-i un corifeu, m-am propus singur pentru acest job, dar am fost refuzat pe motiv că nu am studii de specialitate. Rănit în amorul propriu de lăutar după ureche, am dezertat imediat la inamic și, la mereu actuala întrebare „Șto delat’?“ („Ce-i de făcut?“, Vladimir Ilici Lenin, editura Dietz Nachf, Stuttgart, 1902), răspund, napoleonian: Continuez!

Țara se golește de oameni; corect! Nu pleacă persoanele care depind de bugetul de stat, ci persoanele de care depinde bugetul de stat; corect! Nu pleacă persoanele în vîrstă, bolnave sau incapabile, ci persoanele apte (și dornice!) de muncă și de procreere; corect! Economia țării crește mai repede ca multe altele, populația țării scade mai repede ca toate, cu excepția Siriei; corect! Angajatorii n-au pe cine angaja, armata n-are pe cine recruta, Finanțele n-au pe cine impozita, profesorii n-au cui preda, iar unele dintre cele mai bune afaceri le fac proprietarii de cimitire particulare; corect! Visul imensei majorități a celor care studiază, de la grădiniță pînă la master, este să plece afară („Păi, ce să facem aici, domnu’ Mihăiță?!“), iar asta îmi pare mai impresionant decît celelalte, că cifrele mai pot minți, păcăli sau manipula, dar visele – niciodată. GDP nominal, GDP (PPP), Gini, HDI și cîte-or mai fi, toate pot arăta foarte bine (apropo, HDI – Human Development Index – zice că România este „very high“, adică în cea mai bună categorie, alta mai bună nu există), iar ceea ce spun milioane de oameni ai acestei preafericite țări este: „Vreau să plec. Vreau să fug, vreau să mă rup, vreau să scap; vreau o viață“. Teoria mea sună așa: e foarte bine!

Primo: pentru angajați, pentru cei care-și vînd munca în schimbul banilor, părăsirea țării este o șansă extraordinară de a crește. Nu numai de a crește ca putere financiară, chit că toți cred asta („Mă duc să muncesc pe bani, nu pe semințe“), ci de a crește ca oameni, ca personalități umane, și știți de ce? Fiindcă România infantilizează. Da, e adevărat, și comunismul făcea același lucru, dar s-a terminat de mult, degeaba tot dăm vina pe el; România în sine este un sat mai mare, cu oameni (și lideri) rămași copii, care cresc la rîndul lor copii, că altceva nu știu să facă. O civilizație fundamental rurală, care maimuțărește comportamentele urbane, dar care nu și le-a însușit, care nu i-au devenit reflexe. Cînd se descriu pe sine, românii se alintă c-ar fi „toleranți“ și „descurcăreți“, dar priviți din afară se văd mai degrabă „sfioși“ și „neîncrezători“, însușiri tipice copiilor de grădiniță sau cîinilor ținuți în lanț, nu unor cetățeni planetari de mileniu trei. Și cum ar putea fi altfel? Modele parentale n-au, modele societale n-au, modele școlare – nici atît: în țara în care profesorul e considerat mai degrabă un babysitter decît un maître à penser, cum ar putea elevul să învețe realmente ceva de la el? Sau măcar să-l ia în serios? La oraș mai e cum mai e, dar la sat e rău de tot, e comuna primitivă, scuzați calamburul; singura, dar absolut singura șansă a unui băiat de la țară e să plece undeva departe, la muncă grea – ceea ce și face, fără să citească texte din Dilema veche. Iar pentru o fată de la țară e mai bine să fie prostituată, cerșetoare sau hoață de buzunare la Paris decît să rămînă la ea-n sat, și vorbesc serios: intelectul unei hoațe este mult mai dezvoltat decît intelectul unei specialiste în prășitul cucuruzului. Dacă există o forță pe lume care din acești copii mari să scoată oameni, bărbați și femei, atunci doar migrația este acea forță. Din fericire, mirajul lui afară este irezistibil.

Secundo: pentru angajatori, pentru cei care cumpără mîinile, capul și timpul altora, hemoragia forței de muncă este o șansă extraordinară de a crește ca oameni de afaceri, de a intra în ligile superioare, acolo unde nu mai e ușor. Pentru că de asta suferă ei, angajatorii români, angajatorii noștri: le-a fost prea ușor. Au primit moca forța de muncă a lui Nea Nicu, proastă, ce-i drept, dar multă, și și au bătut joc de ea, că era mai mult decît multă, era prea multă. Cine erau primii angajatori, primii antreprenori, atunci cînd ne-am apucat să construim capitalismul (adică prezentul nostru luminos)? Foștii gestionari, foștii aprozariști, foștii securiști, foștii „responsabili“, foștii șefi de sală, foștii de tot felul, că numai ei aveau bani reali, convertibili; poporul își păstra economiile în „bălcești“, reduși repede la zero. Mentalitatea acelor primi angajatori era mai rea decît a unor găinari, era a unor sclavi ajunși stăpîni de oameni liberi, iar cum oameni liberi erau pe toate drumurile, angajatorii se răsfățau, alegînd ca la tarabă: tu, da, tu, nu… cui nu-i convine, acolo-i ușa, c-afară mai așteaptă două sute! Deși acea epocă de aur a angajatorilor a apus (și nu prea s semne c-ar reveni curînd), unora dintre ei le-a rămas în cap, i-a format ca businessmen, într-un fel foarte păgubos în primul rînd pentru ei înșiși – și pentru afacerile pe care le conduc –, dar păgubos și pentru angajați, care au descoperit iute virtuțile slugărniciei, pe de o parte, și ale trîntitului ușii, pe de alta, fiecare după firea lui. Forța de muncă a plecat, pleacă și va pleca, iar mentalitatea angajatorilor e nevoită să se schimbe (sau, cum îmi place mie să zic, „să evolueze“), numai că se schimbă foarte lent, reluctant; cu excepția cîtorva multinaționale, nimeni nu s-a apucat încă să-și crească viitorii angajați, să umble după ei prin licee și să se prezinte (da, exact! Să se prezinte! „Sînt antreprenorul Ics, peste doi ani o să am douăzeci de locuri de muncă, pentru care ofer un salariu de atît pe oră; te interesează?“), sau chiar prin pușcării („Cine se liberează la anul? Am nevoie de oameni, îi calific la locul de muncă, pe lîngă salariu ofer cazare și bonuri de masă“), nemaivorbind că România are, în mediul rural, o rezervă aproape neatinsă de forță de muncă: femeile abuzate. Sute de mii de femei și-ar părăsi imediat bărbații alcoolici și s-ar muta cu copiii undeva lîngă locul de muncă, dacă „locul de muncă“ le-ar oferi această șansă. Dar angajatorilor nu le-a ajuns deocamdată cuțitul la os, plus că încă visează la „vremurile bune“ de odinioară cînd dădeau seara un anunț și aveau sute de candidați la poartă a doua zi dimineață. E bine să visezi, e frumos să visezi, și eu visez, dar, pentru un om de afaceri… nu știu cît este de sănătos…

Terzo: într-un mediu stabil, organismele nu evoluează. Într-un frigider trăiesc bacterii, pe care nu le băgăm în seamă, că n-avem de ce; dar ia să scoatem frigiderul din priză! În două săptămîni, drăguțele de bacterii vor evolua atît de voios, încît s-ar putea să fim nevoiți s-aruncăm frigiderul cu totul și să luăm altul nou, care va fi mai bun sau mai prost decît cel vechi, dar nu va mai fi la fel. Asta vreau să spun. Românii (în sens cetățenesc, nu în sens etnic) părăsesc România și pun statul român în situația de-a evolua sau pieri; există oameni fără patrie, dar nu există „patrii“ fără oameni (mă rog, regatele imaginare, dacă e să ne jucăm, dar cred că nu e timp de joacă: tic-tac, tic-tac!). În locul celor care pleacă vor veni alții, cu alte mentalități, cu alte limbi, cu alți zei, cu alte priorități decît ale noastre – le va păsa mai puțin spre deloc de daci și romani, de Marea Unire și de chestii de-astea, chiar dacă nu pot preciza, din păcate, de ce anume le va păsa. În Asia trăiesc mai mult de patru miliarde de oameni în condiții cu mult mai rele decît românii, oameni nepretențioși, care nu cer decît muncă și pace – două mărfuri pe care România le are din plin. Sigur că sînt alte țări cu mult mai ispititoare ca a noastră, dar acolo anticorpii sociali sînt foarte bine dezvoltați; țările vechi, experimentate, știu să absoarbă fără să se descompună. Românii sînt nou-nouți în afacerea asta cu statul, în business-ul de a avea un stat propriu, vreau să spun (n-avem nici 160 de ani!), și-n toate crizele majore prin care ne-a trecut istoria am performat foarte, foarte slab. Acum țara e ca un preot ce și-a pierdut credința. Will he make it?

Eu zic că da, am spus-o încă din titlu. Italia, Spania, Franța, Statele Unite, Germania, Canada, Marea Britanie, Austria, Belgia ne educă gratis cetățenii pe care noi n-am fost în stare să-i scoatem din beznă. Unii din ei vor reveni – „Romanian aliyah“?! –, dar nu copii tîmpiți, cum erau la plecare, ci bărbați și femei, oameni mari, cu minți puternice. Mă tem de momentul acela. 

Mihai Buzea este ziarist și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Gastarbeiter (Polirom, 2017).