Să încercăm un mic exerciţiu contrafactual: cum ar fi arătat, în absenţa unor reţele de socializare precum Facebook sau Twitter, anul 2015? Dacă acceptăm că aceste reţele de socializare au constituit terenul fertil din care a emers şi s-a dezvoltat ceea ce putem denumi, în prezent, activismul civic 2.0, atunci ne putem întreba dacă fără #uniţisalvăm, la Roşia Montană, disputa dintre cultură (şi proprietate privată) şi cianură ar fi fost tranşată în dauna celei dintîi. Ori, pentru a aduce nişte exemple mai recente, dacă fără mobilizarea de pe Facebook împotriva abuzurilor comise la secţiile de votare din diaspora, am fi fost acum „mîndri că sîntem români“, ori dacă am mai fi fost Charlie, pentru a trage un semnal de alarmă asupra importanţei libertăţii de exprimare, în urma sîngerosului atentat de la Paris? 
 
Tabloul nu e însă complet doar prin introducerea în discuţie a unor exemple „confortabile“ din punct de vedere ideologic, precum cele de mai devreme. Trăim, concomitent, în lumea în care activiştii protestează în mediul virtual pentru libertatea de exprimare, dar şi în aceea în care Statul Islamic încearcă să îşi racoleze membri pe Facebook, ori organizaţii precum Noua Dreaptă creează un event pe aceeaşi reţea de socializare, pentru a protesta împotriva drepturilor civile ale persoanelor cu o orientare sexuală diferită. Care sînt, însă, implicaţiile etice ale acestei capacităţi ale uneltelor de socializare 2.0 de a se mula pe cererea de pe piaţa utilizatorilor de Internet? Sînt Facebook sau Twitter un exemplu de tehnologie cu dublă utilizare?
 
Aspectele pozitive ale socializării cu obiective de natură civică sau politică ale cetăţenilor digitali ţin, în primul rînd, de faptul că un asemenea tip de interacţiune facilitează un schimb de informaţii mai rapid, reducînd, în acelaşi timp, costul de oportunitate ale cooperării. Pentru a reveni doar la exemplul românesc cel mai recent, al alegerilor prezidenţiale, informaţiile privitoare la abuzurile pe care românii din diaspora le-au avut de suportat la secţiile de votare din Germania, Marea Britanie sau Belgia şi-au avut originea, de cele mai multe ori, chiar în cetăţenii abuzaţi. Utilizînd tehnologia din dotare, aceştia au postat pe Facebook filmuleţe care, odată împărtăşite pe o reţea precum Facebook, au ajuns la utilizatorii din ţară. În acest sens, un like sau un share pot deveni arme politice în lupta cu o putere opresivă sau care îşi depăşeşte atribuţiile constituţionale. Pentru ca activismul civic 2.0 să fie însă posibil, accesul la informaţie este doar o condiţie necesară, nu şi suficientă. Această condiţie suficientă este îndeplinită de ceea ce menţionam anterior, în speţă reducerea costurilor pentru acţiunea politică: acţiunea colectivă are mai multe şanse de a se petrece în contextul în care oameni cu idealuri similare îşi pot împărtăşi, concomitent, opiniile şi opţiunile politice. În acest fel au fost posibile atît protestele cu zeci de mii de oameni împotriva potenţialei exploatări miniere de la Roşia Montană, cît şi cele împotriva „superimunităţii parlamentare“ şi independenţei justiţiei. În contextul unor blocaje mediatice, activismul civic 2.0 reuşeşte, într-o ţară în care 7,8 milioane dintre utilizatorii de Internet au un profil de Facebook, să transforme reţelele de socializare în unelte democratice, liberale. 
 
Activismul făcut posibil de reţelele de socializare nu este însă un panaceu universal pentru problemele civice ale unei societăţi. Participarea la anumite reţele poate avea, pentru unii indivizi, o dimensiune mai degrabă simbolică. Numărul de like-uri sau de participanţi la un eveniment nu reflectă, cu necesitate, gradul de interes pe care o comunitate îl acordă unei cauze. Ca fapt divers, protestele împotriva ACTA, deşi se anunţau furtunoase în online, n-au reuşit să adune mai mult de o mînă de oameni în Bucureşti. O situaţie similară s-a petrecut şi în cazul încercării recente de a protesta împotriva introducerii legii Big Brother. Putem lesne observa că activismul 2.0 a creat activistul leneş, al cărui interes din lumea virtuală nu se traduce în acţiune în lumea reală. Pentru filozofii preocupaţi însă de problema identităţii personale, aceasta nu este o surpriză: sinele din lumea reală nu este identic cu cel din lumea virtuală. 
 
Libertate, egalitate, intimitate 
 
Nu toate idealurile promovate pe reţelele de socializare sînt în ton cu ceea ce Popper ar denumi idealurile unei societăţi deschise. Multe sînt chiar ale unor duşmani ale acesteia, fie că îşi găsesc originea în forme de extremism religios ori politic. Răspunsul pe care statele UE l-au dat, în urma atentatelor recente de la Paris, este unul simptomatic pentru un Leviatan extins, care vrea să supravegheze toate schimburile de informaţii dintre indivizi. În numele protejării securităţii – vor clama unii birocraţi sau politicieni – trebuie să ne sacrificăm o parte semnificativă a intimităţii şi a libertăţii noastre în mediul virtual. O asemenea perspectivă este eronată, iar consecinţele (ne)intenţionate ale unor reglementări de tip Big Brother vor ajunge să lezeze, într-un final, sfera privată a indivizilor paşnici. În primul rînd, reţele precum Facebook sau Twitter au dovedit, pînă în prezent, că sînt capabile să se autoadministreze, şi în absenţa ingerinţelor statului. Problemele intervin, mai degrabă, atunci cînd activişti civici din state precum Arabia Saudită, Iran sau China au folosit sau au încercat să folosească aceste reţele pentru a promova idealuri liberale. 
 
Desigur, nu vom fi de acord cu toate aceste forme de autocenzură privată, însă ceea ce este esenţial e că, în absenţa unor bariere de a intra pe piaţa virtuală, nimic nu o opreşte pe o potenţială antreprenoare să lanseze următorul Facebook. În plus, ameninţarea teroristă sau extremistă în conjuncţie cu formele de activism de pe reţelele de socializare este ridicolă, în contextul existenţei unor colţuri întunecate ale Internetului, cum sînt reţelele de tip Darknet, pe care braţul legii nu reuşeşte să le scoate din priză.  
 
Radu Uszkai este doctorand la Facultatea de Filozofie şi cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea Bucureşti.