Unul dintre invitații Festivalului Nova, dedicat noilor tehnologii în artele performative, a fost Stelarc, un controversat artist contemporan, pionier al augmentării corporale, un explorator continuu al limitelor propriului corp, binecunoscut pentru proiectele sale ce implică robotica, realitatea virtuală, Internetul, biotehnologia; un creator de „arhitecturi anatomice alternative“, cercetător în cadrul Curtin University din Perth, Australia, prezent chiar în acest moment într-o expoziție istorică intitulată „Artiștii și roboții“, la Grand Palais, Paris. Corpul performează dincolo de granițele pielii sale, ne spune Stelarc.

În 40 de ani de carieră artistică ați dezvoltat numeroase lucrări de artă care analizează capacitățile extinse ale corpului uman. Cum a început totul în anii ’70?

Fără să vreau să sune nerespectuos, motivul pentru care am început să lucrez în mediul performance-ului a fost că am descoperit că eram un pictor prost în școala de artă. Eram invidios pe dansatori, gimnaști și cîntăreți, care își foloseau trupurile atît ca mijloc de expresie, cît și ca tip de experiență. Am fost întotdeauna interesat de arhitectura evolutivă a corpului uman, de modul în care corpul operează și devine conștient în lume; acesta a fost primul impuls pentru a face instalații corporale. După arta minimală și conceptuală, artistului nu i-a mai rămas decît propriul corp pentru a face artă.

Erați interesat de acționismul vienez?

Nu în special, dar cunoșteam întreaga istorie a artelor performative. Momentul-cheie a fost atunci cînd am trăit în Japonia. Am fost foarte interesat de cultura orientală, dar și de tehnologia de ultimă oră, și ceea ce m-a impresionat cel mai mult erau luptele Sumo, dansul Butoh și robotica japoneză.

Cum s-a produs și se produce această legătură între artă și tehnologie? Cu cine colaborați, mai exact?

Primele proiecte pe care le-am făcut în școala de artă au fost căștile care despart viziunea binoculară. La începutul anilor ’70, mi-am cercetat vizual interiorul corpului, filmînd 3 metri de spațiu interior în plămîni, stomac și colon. Cred că Al treilea braț a fost primul proiect care a necesitat consultarea și expertiza inginerilor și programatorilor. A fost nevoie de zece ani pentru a găsi trei chirurgi plastici care să finalizeze implantarea unei urechi pe propriul meu braț. Mă interesează modul în care pot actualiza aceste idei interdisciplinare. Ca artist nu mă interesează doar să speculez. Să ai o idee e ușor. Ceea ce este dificil este să-ți actualizezi ideile, să le experimentezi personal și, prin urmare, să articulezi ceva semnificativ. Ideile pot fi autentificate doar prin acțiunile lor. Situația neașteptată se află în chiar procesul de facere a artei. Arta nu se produce în planificarea unui performance, ceea ce e interesant e tocmai alunecarea dintre intenție și rezultat. Asta este arta: nu ideea ta inițială, nu rezultatul așteptat, ci tocmai această glisare între cele două. Și toate accidentele care au loc între ele.

Vă aflați întotdeauna în vecinătatea științei. Doza de „neprevăzut“ se schimbă odată cu evoluția științei?

Arta nu este despre știință. Dar tehnologia este cea care conectează arta la știință. Oamenii de știință și artiștii au metodologii diferite. Rezultatele știin-țifice trebuie să genereze predicții, să fie demonstrabile, verificate și aprobate. Arta, în schimb, nu este utilitară și nici măsurabilă în același mod. Oamenii de știință adoptă o abordare reductivă, în timp ce artiștii sînt mult mai deschiși la noi posibilități: nu trebuie să fii rațional și nici chiar inteligent ca să faci artă bună. Și arta bună poate fi proastă în sine.

Dar de ce ai nevoie exact ca să fii un artist bun?

Arta este mai mult despre afecte decît despre informație. E mai mult despre intuiție, autointerogare, arta adresează întrebări mai degrabă decît să genereze răspunsuri. Arta nu trebuie să afirme convențiile și estetica acceptate, ci mai degrabă să propună posibilități alternative. Arta poate fi dezordonată, șocantă și chiar pornografică. Adesea arta exprimă idei incomode, generează anxietate, incertitudine și ambivalență. O lucrare de artă are ca rezultat iterații care devin alte lucrări de artă. Deci este un proces mult mai flexibil, deschis, creativ și jucăuș.

Ați petrecut 19 ani în Japonia. Ce tehnici ale sinelui ați învățat acolo, cum v-ați educat corpul și mintea pentru a suporta performance-uri care necesită multă concentrare pentru a fi suportate fizic?

Nu a existat o formare specifică. Am fost un jucător de squash de primă clasă, am ajuns odată în sferturile de finală ale open-ului japonez, așa că m-am menținut în general în formă. Dar lucrările mele nu au legătură cu tehnica – nu sînt dansator sau compozitor. Nu e vorba atît de pricepere, cît de explorarea posibilităților neașteptate care se petrec atunci cînd îți folosești corpul.

„Sîntem viitorul“ ați spus la finalul conferinței dumneavoastră de la București. Nu testați prezentul, ci viitorul. Haideți să ne plasăm puțin pe teritoriul postumanismului.

Mă simt nesigur în definirea clară a trecutului, prezentului și viitorului. Cred că artiștii sînt mai buni la generarea unor viitoruri contestabile, deci ideile lor nu sînt dogmatice, ele nu se vor întîmpla în mod necesar, ci sînt pline de contingențe. Nu vorbim despre eugenie sau proiectarea de corpuri perfecte, ci mai degrabă despre explorarea unor arhitecturi anatomice alternative. Asta este cu adevărat important: să nu ai așteptări prea clare, care să se prăbușească ușor. Dacă aștepți ca ceva să se întîmple, acela nu mai este viitorul, ci doar actualul colaps al prezentului. Dar dacă poți să performezi cu indiferență, deschis către noi posibilități, îți permiți un timp și un ritm propriu. Dacă există un viitor, nu este unul al necesității, ci mai degrabă unul al contingenței. Are loc ca urmare a alegerilor ciudate pe care le facem.

„Alternativ“ este un cuvînt important, nu-i așa?

Este, pentru că se îndepărtează de această zonă problematică, filozofică a eugeniei. Și încurajează o abordare experimentală a corpului uman. Noi am evoluat într-un corp cu doi ochi, două urechi, o locomoție bipedă, două mîini, dar, în multe sensuri, vorbim despre un trup inadecvat, un corp prost conceput, chiar dacă minunat de complex. Am creat o A treia mînă, un Braț extins, o sculptură pentru interiorul stomacului (o sculptură nu de for public, ci una pentru un spațiu fiziologic privat), deci chiar încerc să concep mereu ceva neașteptat, care să schimbe relația dintre corp și tehnologie. Oamenii de știință folosesc tehnologia într-un mod foarte previzibil, artiștii se confruntă cu tehnologia, vin cu utilizări neașteptate și produc ceva care interoghează radical ceea ce este un corp și cum funcționează el.

În conferință ați vorbit despre Object Oriented Ontology, o filosofie care respinge un tip de gîndire care consideră existența umană ca fiind superioară celei non-umane. OOO se referă la aplicarea unui tratament egal umanului și non-umanului.

Mereu m-am referit la corp ca la un obiect, nu un obiect al dorinței, ci unul care poate fi reproiectat. Ceea ce este interesant în privința lui OOO este acest semn al egalității între un corp, un microfon, un microb, un algoritm: toate sînt la fel de importante, în acest sistem interactiv de obiecte și corpuri. Nu atît ce se întîmplă în interiorul meu sau al tău e important, ci mai degrabă ce se întîmplă între noi, comunicarea dintre noi, instituțiile sociale și culturale în care „locuim“.

V-ați întîlnit cu probleme etice de-a lungul timpului? Declarați că „tehnologia construiește natura umană“ și că ar trebui să ne ajutăm corpul să performeze mai bine. La polul opus, teologia ne-ar interzice să intervenim asupra propriului corp.

Există un spectru larg de opinii. De exemplu, poți accepta un statu quo biologic al corpului și să justifici faptul că un corp ar trebui să rămînă același. Dar cînd îți privești corpul, îl vezi cît de depășit este: trebuie să respiri mereu, inima trebuie să bată, dacă temperatura ta crește ești în pericol, trăiești în medie 80 de ani, apoi brusc te deteriorezi și mori. Și ai nevoie de 50 de ani ca să devii destul de înțelept… Deci vorbim de o durată limitată de viață.

Nemurirea e un vis vechi, cu o istorie îndelungată…

Cuvîntul „nemuritor“ nu este probabil cel potrivit, pentru că are în spate acest bagaj cultural, indică un fel de dorință transcendentală. Prelungirea vieții va deveni probabil o realitate, deoarece există multe cercetări în domeniul îmbătrînirii, în senescența celulară, dar problema filosofică mi se pare interesantă, nu neapărat rezultatul practic. Nașterea și moartea sînt strategii evolutive. Nașterea se referă la amestecarea materialului genetic pentru a crea diversitate. În timp ce moartea este legată de controlul populației. Dar acum avem posibilitatea de a crea un uter artificial, ceea ce înseamnă că existența noastră nu va mai începe odată cu nașterea, deoarece se va întîmpla deja în afara corpului uman. Și dacă putem înlocui părți defectuoase ale corpului cu organe crescute din celule stem sau organe tipărite 3D, atunci biologic nu mai murim. Deci cum mai definești existența umană dacă nu te mai naști și nu mai mori? În viitor, nu vom mai vorbi despre decese biologice, ci despre oprirea sistemelor tehnologice de susținere a vieții.

Nietzsche, în Știința voioasă, scrie că „…noi, însetații de rațiune, vrem să ne privim în față trăirile, la fel de sever ca pe o experiență științifică, ceas de ceas, zi de zi! Vrem să fim noi înșine experiențele și cobaii noștri“. Asta faceți și dumneavoastră.

Dacă ești artist performativ, trebuie să îți asumi consecințele fizice ale ideilor tale și toate riscurile medicale. Îmi folosesc propriul corp, deci elimin orice problemă etică. Mă pasionează Nietzsche, în special scrierile sale tîrzii: ideea că nu există o ființă imuabilă în spatele acțiunii. Realitatea este acțiunea, pe care o atribuim retrospectiv unui subiect.

a consemnat Daria GHIU

Foto: Steven Aaron Hughes