Timbru strălucitor, bogat. Nuanţe şi agilitate vocală. Prezenţa – un amalgam de bravură şi candoare. Chip cu nuanţe adolescentine, deşi matur, plete strînse în coamă blond-castanie. Privire adîncă, marcată de sprîncene conturate arcuit. Sinceritate imbatabilă. În spectacol, ţinută nobilă, gesturi aristocratice. Mers maiestuos, felin. Cel mai tînăr bariton redutabil din România aminteşte, în mişcarea scenică, în patosul interpretării, de minunatul tenor de faimă mondială Vasile Moldoveanu, care a făcut în anii ’80 săli pline la MET cu cele 105 spectacole ale sale timp de 11 ani, de iubitul tenor (român) al publicului scenelor din Germania anilor ’70 şi nu numai. Asemănători în corespondenţa dintre frumuseţea fizică şi vocală, cei doi artişti de operă, unul – star al marilor scene, celălalt – în ascensiunea unui talent recunoscut deja la nivel european, Vasile Moldoveanu şi Alexandru Aghenie sînt legaţi prin destin: maestru şi discipol. Născut la 23 aprilie 1985 în Republica Moldova, Alexandru Aghenie absolvă Liceul de Arte din Sf. Gheorghe – secţia canto, îşi ia licenţa în Canto clasic – Facultatea de Muzică a Universităţii Transilvania din Braşov (2008), iar în 2010 devine master di canto la Universitatea de Muzică din Bucureşti. Abia ieşit de pe băncile şcolii, în 2004 cîntă în corul Operei din Braşov şi la doar 23 de ani va fi angajat aici, după luarea licenţei, ca artist liric. În 2009, va debuta în Traviata (Germont – în cadrul masterului, la Bucureşti şi Cîmpina). În 2010, la Braşov, va debuta în Faust – rolul Valentin, care l-a consacrat. După turnee efectuate în urma burselor şi premiilor din ţară şi străinătate, după participări în spectacole şi dorite experienţe muzicale, Alexandru Aghenie este în ascensiune datorită vocaţiei sale şi remarcabilei prospeţimi vocale. Dar steaua lui s-a arătat strălucitoare odată cu Premiul I cucerit la Budapesta la Concursul Internaţional de Canto „Eva Marton“, ocazie cu care tînărul bariton îşi va lua zborul spre marile teatre de operă ale lumii. 
 
Iubitorii operei sînt o „castă“. Opera este arta unei minorităţi. Ea cere un anumit tip de sensibilitate. Publicul ei nu umple stadioane. Cînd v-aţi dat seama prima dată că sînteţi dotat pentru acest fel de muzică? 
 
Primele „reclamaţii“ le-am primit de la vecini cînd eram elev (cîntam… în baie), dar am cîntat „cu adevărat“ şi am ştiut că „am o voce“ în corul bisericii. Apoi, printr-un concurs de împrejurări, am ajuns de la Liceul de Informatică din Braşov la Liceul de Arte din Sf. Gheorghe chiar la finalul clasei a XI-a: a fost primul pas spre visul meu de azi.
 
Cîntaţi în voce naturală, lucru rar. Adesea baritonii îşi „umbresc“ vocea. A dvs. este luminoasă, o „aduceţi în faţă“, cîntaţi cu o uşurinţă uluitoare. Un dat nativ sau secretul tehnicii vocale? 
 
În primii doi ani de canto am avut 12 profesori. În anul II de facultate eram confuz faţă de vocea mea. Am înţeles ceva despre ea abia la Chişinău. Acolo am ajuns la un profesor care mi-a cerut să uit tot şi să cînt natural. Mi-au trebuit două luni să uit ce am „învăţat“ în trei ani. A doua mare lecţie de canto: gemenele mele, după naştere, plîngeau tare, bine impostat şi „în faţă“! Mai tîrziu am înţeles expresia cîntăreţilor italieni: „Întunecarea ucigătoare a vocii“… 
 
Educaţia dvs. muzicală cuprinde ore şi ore de studiu. Ca discipol, dovediţi că marile modele sînt necesare şi în educaţia artistică. Aveţi în destin întîlnirea providenţială cu maestrul Vasile Moldoveanu. Ce înseamnă pentru dumneavoastră colaborarea cu faimosul tenor? 
 
Înainte să-l întîlnesc ceva lipsea, în special în registrul acut pe care îl posed nativ, dar care era rupt de contextul vocal… Maestrul a văzut asta imediat, doar că el deţinea şi soluţia. Mi se dăduseră înainte sfaturi aproximative. Cu dînsul, totul a fost clar („secretul“ domnia sa îl deţine…). Odată cu exemplificările am găsit cheia! Au urmat luni în care nu am făcut decît să mă conving, să conştientizez. Pot spune că atunci a început TOTUL. Maestrul mi-a înlăturat multe bariere vocale, dar mai ales mentale. Iniţial, trecerea de la idol la mentor a fost de neconceput. Acum totul este atît de firesc! E fascinant să cunoşti un zeu, e o minune să lucrezi cu el, să-l ai prieten este de nepreţuit.
 
Legătura dintre starul de operă şi iubitorii ei nu mai este ca altădată. Vă prevăd o carieră strălucită: aţi putea reînnoda legătura pierdută dacă v-aţi afla în postura unui star? Precis în interpretare şi pasionat în rol, pentru cel din sală treceţi rampa ca şi cînd i-aţi cînta numai lui.
 
Eu îmi las problemele în spatele scenei. Facturi, familie, viaţa mea zilnică. Pe scenă mi-e uşor, azi sînt conte, mîine baron, prinţ, marchiz sau simplu soldat, dar iubesc cu iubirea „mea“ sau îmi plîng durerile în mine (lacrimile nu trec rampa). Îmi place să induc acest sentiment spectatorului, e mult mai simplu aşa decît să-mi însuşesc o altă trăire, trec totul prin mine, la fel ca în viaţă. Nu pot să fiu cine nu sînt, să port măşti, le evit cît pot, căci mă consumă. În plus, publicul nu mai e de mult vînător de acute. Epoca în care cîntai aria la rampă, apoi reintrai în personaj, a trecut. Epoca noastră e „cinematografică“, lumea vrea nu doar oameni frumoşi cu voci frumoase, ci şi oameni normali în împrejurări mai mult sau mai puţin normale. Şi cînd eşti bolnav trebuie să fii în formă. Publicul simte tot şi te taxează sau te iubeşte răsplătindu-te cu aplauze. 
 
La Budapesta, la Concursul Internaţional de Canto „Eva Marton“, aţi primit propuneri din partea unor instituţii muzicale de prestigiu. Care vă sînt perspectivele apropiate? 
 
„Viitorul sună bine.“ Adesea m-am gîndit să renunţ, mi-am zis „am făcut-o şi pe asta“, ba chiar un alt domeniu mă putea motiva. Nu cunoşteam nici o personalitate să mă recomande, nu fac parte din asociaţii sau cluburi, nu sînt genul tăcut şi supus, de politică nici nu se pune problema. Am doar vocea mea. Mai erau şi cei ce mă asigurau că voi reuşi, că sînt născut pentru muzică. La primul meu concurs (olimpiada din clasa a XI-a, după doar două luni de canto), preşedinta comisiei m-a mîngîiat pe cap şi mi-a spus: „Măi băiete, orice ai încerca pe lume, pentru muzică eşti făcut“. Aceste cuvinte mă bîntuiau cînd îmi era mai greu, mă încurajau să nu renunţ. 
 
Înainte de Budapesta, dacă nu erau maestrul şi familia, eram aproape de abandon. M-am concentrat pe repertoriul de concurs, am vorbit zilnic cu maestrul chiar şi de cîteva ori pe zi. Cînd am aflat rezultatul, am socotit că am învins împreună – elevul şi profesorul –, că premiul este al maestrului. Eu am fost doar un elev ascultător. 
 
În seara finalei am primit o carte de vizită şi o propunere verbală; m-a bucurat, dar nu mi-am făcut mari speranţe. La festivitatea de premiere, alte persoane importante în domeniu mi-au cerut datele de contact. Abia ajuns acasă, surprins, am găsit mesaje de la teatre de prim rang din Germania şi Ungaria. Sînt multe solicitări, dar prefer să vorbesc despre ele cînd se vor finaliza. 
 
De curînd aţi venit de la Barcelona, de la Concursul Internaţional de Canto, aţi fost printre cei 37 de finalişi selecţionaţi din… 607 candidaţi! Începeţi să vă obişnuiţi cu concursurile internaţionale. Ce impresie vă lasă? 
 
Am studiat şapte ani pentru un repertoriu de concurs, din păcate nu asta e totul. La Barcelona, un membru al juriului de la Budapesta m-a avertizat că sînt la început, că nu cunosc pe nimeni aici, că deşi acesta este un concurs de tradiţie, NU SE TRANSMITE LIVE, nu există nici înregistrări (decît din finală sau cu cei premiaţi), fiecare are „obligaţiile“ lui, să nu-mi fac mari speranţe. Nu am înţeles nimic. M-am prezentat cu încredere, am cîntat cît de bine am putut… Abia acasă am înţeles ce înseamnă un „concurs cu tradiţie“ care nu este transmis live sau înregistrat (ca în cazul Concursului „Eva Marton“, unde se găsesc şi acum pe site toate etapele înregistrate integral cu toţi concurenţii, cu finala trasmisă live chiar de pe site-ul Acadamiei „Liszt“), cu toate astea, am o nouă experienţă, am auzit voci bune, şcoli cu tradiţie, am cunoscut foarte mulţi agenţi şi directori de mari teatre de operă. 
 
Visez să mai particip la cîteva concursuri, îmi doresc încă unul de primă clasă, dar cel mai mult îmi doresc roluri, îmi este mult mai uşor să mă exprim pe scenă cînd se contopesc toate cele şapte arte, pictura, sculptura, arhitectura, muzica, dansul, poezia şi teatrul sau cinematografia, acolo mă simt pe deplin împlinit, în concert eşti gol. Dacă ne uităm în istorie, majoritatea cîştigătorilor de mari concursuri nu au făcut o mare carieră (sînt şi cîteva excepţii care aşa s-au lansat). Sînt utile concursurile, mai ales la început, dar concursul real este în faţa marelui juriu – publicul, care face întotdeauna justa evaluare. 
 
Propunerea pentru solicitantul rol Dandini din Cenerentola de Rossini – din partea unui mare teatru de operă din Europa (rol care, din cîte ştiu, nu a fost interpretat niciodată de un bariton atît de tînăr datorită gradului de dificultate) – poate să vă fie o piatră de încercare. Reuşita vă poate propulsa pe firmamentul liricii mondiale. De ce depinde reuşita dvs.? 
 
Am primit propunerea ca pe o provocare. M-am ferit de cînd mă ştiu de Figaro (Bărbierul din Sevilla) din cauza „floricelelor“, dar am primit un rol cu mult mai multe „agilităţi“! Cînd am „citit“ prima dată partitura am avut un şoc. Numai celebra arie mi-a luat o lună de studiu, dar pe zi ce trecea eram mai încîntat de partitură. Reuşita m-ar putea propulsa pe multe scene mari.
 
Aveţi credinţă, talent, forţă spirituală, putere de muncă şi multă voinţă. Sînteţi împreună cu soţia şi cele trei fetiţe, oriunde aţi cînta. Sînteţi un om complet. Un optimist, dar şi un exigent. Vedeţi schimbări în lumea muzicală a operei în viitorul apropiat? 
 
Nu cred uşor în schimbări, deşi sînt un optimist, dar observ încîntat o tendinţă de îmbinare a teatrului liric cu viziunea cinematografică în operă. Lumea vine să se relaxeze la un spectacol de lux şi aşteaptă să vadă ceva nou (să nu confundăm noul cu prea extravagantul!) faţă de ce s-a făcut pînă acum, dar să nu cădem în ridicol. Dacă vrem violenţă e destul să deschidem televizorul – ştiri, filme, chiar desene animate. Eu cred că lumea vine la Operă pentru a evada din acest cotidian trist, spectatorii iubesc montările noi doar atunci cînd au cursivitate, logică şi un mesaj, o morală. Dacă înghiţim doar frustrări regizorale, publicul ne taxează chiar şi pe noi, interpreţii. Am văzut montate spectacole de dragul noutăţii, cu solişti foarte buni, fluierate de la cap la coadă, din cauza inepţiilor regizorului şi ale scenografului. Muzica nu se auzea pentru că se fluiera! Mi-e tare teamă să nu fie dusă în derizoriu opera din dorinţa noutăţii cu orice preţ. Privesc montările lui Zeffirelli şi a mia oară, şi tot fascinante mi se par, incredibil de simple, normale, reale. Vocile de azi poate nu mai sînt cele din perioada de aur, dar există voci! Problema actuală este că majoritatea ajung prea tîrziu sau nu mai ajung deloc la public (eu, de exemplu, am trimis în van CV-uri pentru audiţii în teatre şi chiar cînd am participat la audiţii a fost în zadar, mai ales în România, sărind peste faptul că înainte să primesc un rol la mine acasă, unde cîntam în cor de cinci ani, a trebuit să cîştig cîteva concursuri, ca abia după aceea să mi se permită o audiţie). Este falsă ideea că publicul decide. Pînă să ajungă la public, vocile trebuie să treacă „proba“ relaţiilor, a influenţelor, iar de cele mai multe ori renunţă… 
 
Totuşi, nu încetez să sper că se poate reuşi cu ajutor providenţial şi uman. Vreau să cred că vom reuşi!  
 
a consemnat Ioana DIACONESCU