Sărăcia săracilor

O rază din soarele dimineţii a pătruns pe geamul spart şi mîngîie cu drăgălăşenie obrajii a doi copii ce dorm înghesuiţi pe laviţa de lîngă sobă. Lîngă ei, o femeie atîrnă pe marginea laviţei, prinsă între somn şi veghe. Părul despletit îi acoperă faţa, sînii i se zăresc prin camaşa rară, iar pulpele încă fragede se răsfaţă în soarele dimineţii. La capătul celălalt, cu un picior pe pămînt, cu o mînă aruncată peste plapumă, un bărbat voinic sforăie cumplit, vorbeşte din cînd în cînd în somn, ameninţînd şi boscorodind. Raza îl lasă să se lupte cu fantomele gîndurilor lui şi se mută într-un colţ al odăii unde o vacă îşi linge de zor viţelul abia venit pe lume. Într-un alt colţ, o găină cloceşte cele cîteva ouă, iar un cocoş se învîrte şi scormoneşte cu nerăbdare în cele cîteva paie, în mijlocul pămîntului ce se ridică pe alocuri. Cînd în sfîrşit a găsit o furnică, o înghite cu poftă şi-i trage un cucurigu de sparge timpanele tuturor. Femeia se trezeşte speriată, apucă vătraiul din sobă şi aruncă după el bombănind şi blestemînd primăvara ce nu mai vine să le facă vînt odată afară, în curtea grădinii. Apoi se lungeşte din nou în culcuşul cald şi se lasă purtată de amorţeala somnului. Raza îşi face curaj şi se plimbă iarăşi curioasă prin toate ungherele odăii. Trece în grabă peste locul cîinelui şi poposeşte în focul vetrei, unde cîţiva tăciuni mai sfîrîie încă. Deasupra, prinsă în pirostrii, atîrnă o căldare pe care se uscase mămăliga, iar pe fund se mai zăreau ceva urme de lapte sau poate de unt. Fusese Lăsata Secului de Brînză, aşadar ţăranii noştri înfulecaseră de cu seară mămăligă mare cu unt şi ouă, cu ceva smîntînă, şi apoi îşi umpluseră burţile cu lapte fiert. Din vatră trece pe policioară: trei linguri mari de lemn, murdare încă de terci şi aruncate la întîmplare, o tigaie, un cuţit fără teacă, o strachină pe jumătate goală în care înotau mici puncte de grăsime într-o supă incoloră şi în care ceva negru şi urît se zbate cu disperare. Priveşte cu atenţie. O muscă rămasă de cu toamnă. Dizgraţios! Şi pleacă mai departe. Într-un ungher întunecat, un păianjen ţese de zor la pînză, gîndindu-se probabil la muşte, ploşniţe, purici, păduchi şi cine mai ştie ce alte insecte ar putea poposi, la un moment dat, în plasa sa. Imagine tristă! Va aştepta mult şi bine pînă va cădea el însuşi în propria-i plasă. Ceva o atrage lîngă sobă unde claie peste grămadă sînt puse la uscat ciorapi de lînă, o cămaşă peticită, o giubea cusută şi recusută cu petece ce abia se mai ţin în cele cîteva aţe, o rochie decolorată de vreme şi purtare, cu flori şterse, o ie cu cusături alese, trei cămăşi, o basma zdrenţuită pe margine, un şervet a cărui culoare este greu de ghicit. După sobă aruncate nişte opinci, o pereche de cizme negre, papuci de cîrpă scofîlciţi de purtare şi mai ales de căldură. Tot lîngă sobă, coceni şi lemne gata pregătite pentru aprins focul, iar printre paie un şoarece speriat de lumina neaşteptată îşi ţine respiraţia şi ciuleşte urechile. Ceva mai încolo, o pisică trage de zor dintr-un mosor, iar lîna proaspăt toarsă se deşiră dintr-un ciorap, alunecînd printre o roată de tors, un fus şi trei andrele uitate de cu seară într-un coş pe marginea laviţei. Pereţii albi, pămîntul gol, raritatea mobilierului, goliciunea copiilor o fac să creadă că a nimerit în sărăcia săracilor. Mai priveşte încă o dată căpşoarele aurii ale micuţilor ce ies de sub plapuma soioasă, zîmbetele ce au adormit pe obrajii lor şi pleacă spre altă casă, cu speranţa că va poposi poate mai mult şi va găsi cel puţin bunăstare, dacă nu bogăţie. Ca în arca lui Noe, din noiembrie pînă în martie, oameni şi animale, păsări şi insecte trăiesc toţi în aceeaşi încăpere, îşi omoară timpul împreună, se încălzesc respirînd împreună, îşi deapănă povestea vieţii lor aşteptînd primăvara.