Mondialele la ele acasă
Traversarea Germaniei în timpul Cupei Mondiale creează senzaţia că fotbalul şi tot ce ţine de el au devenit ocupaţia totală a întregii populaţii şi a întregii administraţii. Încă de la graniţa cu Austria, am observat reinstituirea controlului vamal (de regulă inexistent). Poliţistul german, cu ochi de "vultur", observa coloana de automobile care trecea pe lîngă ghereta lui şi a tras pe dreapta doar două maşini, una cu număr de Croaţia, alta cu număr italienesc. Echipele ambelor ţări erau încă în joc. Maşina noastră, cu număr românesc, nu l-a interesat nici o secundă. Noi nu mai eram de mult în cărţile mondialului. Pe stradă, la München, am văzut cîteva maşini cu steaguri roşu-alb-verde, claxonînd în neştire şi am înţeles imediat că Italia a bătut Cehia. La fiecare cîteva automobile, unul avea cîte un steguleţ (evident, cele mai multe ale Germaniei), lipite cu un suport special de unul din geamuri (cine l-a inventat probabil că s-a îmbogăţit). Seara, toate restaurantele erau pline şi din nici unul nu lipseau televizoarele. Clienţii erau atît de "prinşi" încît nu prea mai nimereau să bage furculiţa în gură, mai ales dacă mingea se apropia de vreo poartă. Am văzut nemţi blonzi, îmbrăcaţi în tricourile galben-verzi ale Braziliei, care se dădeau cu capul de masă la primul gol al Japoniei. La colţul unei străzi, în vitrina unui magazin de obiecte de artă, la loc de cinste era un tablou impresionist, cu vopsele puse în strat gros, cu cuţitul,
