<i>Fără muncă</i>
Mă uitam zilele trecute pe străzile Bucureştiului şi mă gîndeam ce bine ar fi să fie tot anul cum e de Sărbători. Aşa cum scria Creangă: "...cîte alte petreceri pline de veselie nu se făceau pe la noi, de-ţi părea tot anul zi de sărbătoare! Vorba unei babe: Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă". În primul rînd, traficul s-a liniştit (deşi a înnebunit pe Valea Prahovei). E adevărat şi că şoferii rămaşi în capitală mi-au părut din aceia care scot maşina din garaj doar la Crăciun şi la Paşti. Nişte molcomi neîndemînatici, dar simpatici prin surpriza, regretele şi politeţurile pe care le afişază după ce observă că au făcut o manevră incorectă. În ansamblu însă, străzile deveniseră acelea ale unui oraş în care merită... chiar şi să locuieşti. Însorite şi pline de taxiuri galbene. Cu oameni rari, destinşi şi îmbrăcaţi frumos, în ton cu vremea şi cu sărbătorile. Bărbaţi scrobiţi şi bărbieriţi, cu buchete de flori în mîini, femei cu mărgele în decoltee, mirosind a parfumuri bune. Zîmbete şi voie bună, în loc de scrîşneli şi de alergătură. Steaguri ale României şi ale Uniunii Europene fluturînd pe bulevarde, dar, mai ales, steagul albastru cu steluţe galbene arborat de taxiuri şi automobile particulare (de cîte ori aţi văzut steagul României arborat de particulari?) Un moment în care, spre deosebire de altele "interesante" din istoria recentă a Bucureştiului (de tipul: Noi muncim nu gîndim!), părea că oamenii ştiu exact ce vor: civilizaţie europeană, asigurare împotriva abuzurilor autorităţilor interne şi pentru un viitor prosper, libertate de mişcare şi de lucru în străinătate. Cînd vorbesc de "lucru" mi-aduc aminte de spusele unui amic, şi anume că totuşi omenirea ar trebui să-şi recunoască singurul ei mare obiectiv şi să-şi canalizeze toate eforturile în această unică direcţie: să atingă stadiul la care nimeni să nu mai muncească. Ce atîta muncă! Adică, exact ce spuneam la început: o lume ideală, frumoasă, calmă şi politicoasă, aflată într-o veşnică sărbătoare şi veselie. Aşa cum a fost Bucureştiul timp de aproape două săptămîni. Ţin minte că odată chiar un fost ministru al Muncii mi-a spus că munca e pedeapsa dată omului. Apoi nu şi-a mai recunoscut vorbele. Ducă-se ipocriziile şi ideea că timpul liber e apreciat numai după ce munceşti. E şi zicala că dacă munca era bună, o luau boierii. Aşadar, vacanţa permanentă ar trebui să fie dezideratul suprem al omenirii. Acel visat sfîrşit al istoriei. Sînt însă perfect convins că, în asemenea condiţii, multul timp rămas pentru gîndire ar fi folosit de unii pentru a inventa metode prin care să-i facă pe alţii să muncească.
