În căutarea fericirii

Ce este fericirea, unde se află, cum poate fi atinsă? Exprimă ea un stil de viaţă, o manieră de a gîndi, o plăcere a simţurilor, o bucurie a naturii? Greu de spus, căci fiecare îşi construieşte fericirea plecînd de la un mod de a trăi pe care îl adoptă, îl predică, îl practică. Cea mai frumoasă mărturie despre construirea fericirii îi aparţine boierului moldovean Costache Caragea. Sensibilitatea sa îl face să vadă, să descopere, să se bucure de natură, de micile şi infimile plăceri ale vieţii de zi cu zi. Pentru el fericirea nu poate fi cunoscută în oraş, înconjurat de zidurile puterii şi mulţimile zgomotoase ce tulbură liniştea, gîndurile, simţurile, ci departe în lumea pierdută a florilor. Mazilirea şi apoi căsătoria îl ajută să se îndepărteze de sociabilitatea curţii şi să regăsească refugiu la Paşcani, în singurătatea unui conac de ţară. Viaţa fericită se construieşte aici, "afară la ţară". Costache este un poet pătruns de frumuseţea naturii pe care ştie s-o admire şi pe care nu conteneşte s-o descrie. Drumul de la Iaşi la Paşcani este, de fapt, un prilej de încîntare, de admiraţie a izvoarelor, a stîncilor, a copacilor, a florilor, a păsărilor, iar zece ceasuri trec ca clipa. Prea scumpa şi prea iubita lui Raliţa îi este alături pentru a se bucura împreună, pentru a gusta din plăcerile unei "vieţi de minune". Instalaţi în confortabilul conac al prietenului Iordache Balş, soţii îşi construiesc o viaţă simplă, gustînd cu voluptate din intimitatea fiecărui moment. Programul de fiecare zi este consacrat naturii, lăsînd sufletul să rătăcească printre aroma cafelei de dimineaţă, parfumul trandafirilor, cîntecul păsărilor, frumuseţea culorilor, liniştea pietrelor. Nimic nu este mai revelator decît mulţumirea interioară ce străbate fiecare rînd al amintirilor soţului îndrăgostit, boierului fericit de alegerea sa: "Ne sculam foarte de dimineaţă şi ne beam cafeaua sau la cişmele sau sub trandafirii grădinii, ori în vreo altă parte, unde se sătura privirea noastră de frumuseţile firii. Apoi ieşiam la plimbare uneori luînd-o pe jos pe cîmpie, alteori cu careta departe în păduri, unde rătăciam botanizînd vreo două ceasuri. Apoi ne întorceam acasă şi ne luam prînzul, care era alcătuit din cinci feluri, dar foarte delicate. După aceea ne odihniam puţin, cel mult un ceas, şi apoi ne beam cafeaua afară şi iar începea pe la chindie excursia sau îndeletnicirea casnică, adică eu cetiam, iar prea scumpa mea soţie se ocupa cu cusături de casă şi cu alte lucruri trebuincioase. Şi în chipul acesta petreceam vremea noastră minunată pînă seara". Orice îndeletnicire simplă le procura plăcerea de a trăi, le insufla dorinţa nebună de a se bucura de fiecare lucru mărunt. Îşi oferă zile fericite cînd prelucrarea trandafirilor devine o ocupaţie minunată. Şi apoi, ce plăcere să guşti din dulceaţa pregătită cu atîta grijă sau să simţi mirosul fin al esenţei trecute de trei ori prin alambic! Boierul se minunează de propria sa fericire, de timpul ce nu mai intră în cadrele cunoscute ale vremii şi zboară, luînd cu el plăcerea fiecărei zile: "n-am mai ştiut cînd trecură vreo patruzeci de zile şi noi socotiam că ieri sosisem la Paşcani". Totul este minunat, totul este frumos, totul este delicat: fericirea, plăcerea, singurătatea, natura, viaţa. Patruzeci de zile de fericire, un timp furat muncii, grijilor, fricii; un timp aranjat în jurul plăcerii de a trăi, pur şi simplu, un timp ordonat în jurul activităţilor ordinare, care capătă totuşi sensuri particulare prin practicarea lor în intimitate. Evocarea acestei perioade, evocarea gesturilor îi reaminteşte odată reintegrat în tumultul vieţii politice, bucuria de a trăi, îi hrăneşte sufletul gata să reia aventura solitudinii în mijlocul naturii. Va picta în memoriile sale frumuseţea inimaginabilă a acelei epoci: "Aceasta a fost partea cea mai fericită a vieţii mele, căci am gustat în cea mai mare tihnă şi linişte a sufletului şi a minţii toate plăcerile şi bunurile acestei lumi deşerte". Aprilie 1780 i-a deschis calea spre cunoaşterea fericirii, din acel moment n-o va mai regăsi niciodată şi acest lucru face ca primăvara aceea să se încrusteze adînc în amintirile boierului rătăcit în labirintul vieţii. "Prea fericita petrecere în singurătate" a suspendat timpul, moartea, durerea. Prea grăbiţi să trăim, prea grăbiţi să murim, nu mai vedem nimic în jur. Cafeaua, trandafirii au devenit lucruri banale, insipide, ce nu ne mai procură bucuria clipei prezente.