Muzeul de Istorie Naturală şi Muzeul Ştiinţei din Londra sînt lumi cu totul speciale. Una orientată spre trecut şi prezent, cealaltă, spre prezent şi viitor. Lucruri cu vechimi incomensurabile sînt conservate alături de computere şi jocuri mereu în mişcare, mereu actualizate. La Muzeul de Istorie Naturală se organizează aniversarea lui Diplodocus. Un schelet de vreo 20 de metri, cu o coadă suplă şi arcuită, ca o sculptură. Pe lîngă venerabila sa vîrstă dinozauriană, de zeci de milioane de ani, acesta împlineşte o sută de ani de cînd stă în muzeu. Şi administratorii s-au gîndit să-i spună "La mulţi ani!". Dar, alături de impresionanta fosilă şi de mii de alte animale împăiate (cam ca la "Antipa"), găseşti o mulţime de lucruri care-ţi umplu excursia prin muzeu: aparate cu care poţi declanşa o furtună, obiecte care creează iluzii optice, obiecte care nu există, experimente care-ţi arată cum se erodează munţii sau cum se formează rocile sedimentare (poţi interveni şi mări viteza). Poţi vedea erupţii vulcanice filmate şi temerari care umblă prin apropierea craterelor încinse. Într-o încăpere, eşti invitat să participi la o experienţă, de care bucureştenii se cam feresc: simularea unui cutremur. Ţi se spune că pe Pămînt, singurul lucru cert este schimbarea. Şi ţi-o spun cei care au reuşit să ţină un exponat o sută de ani.Dincolo, pe strada de alături, la Muzeul Ştiinţei poţi trăi senzaţiile dintr-o navetă spaţială, în care, legat de un scaun, eşti accelerat, zguduit, învîrtit şi chiar stropit. Un etaj mai sus, un computer îţi procesează imaginea şi-ţi arată cum erai la 10 ani sau cum vei fi la 80 de ani. Cîteva holograme te fascinează, la propriu. Şi printre mulţimea de asemenea atracţii, se strecoară pe lîngă tine un tip îmbrăcat în astronaut, cu macheta unei rachete în mînă. Uşor timid, se aşază lîngă un modul lunar autentic. Cîte un părinte îşi plasează copilul lîngă el, să-i facă o fotografie. Te întrebi dacă e un actor angajat să anime muzeul, un fel de clovn sau un particular ţăcănit care are un costum de astronaut şi umblă prin muzee. El începe să explice cum treptele rachetei cad rînd pe rînd, cum, în cele din urmă, ultima treaptă atinge 40 de mii de kilometri pe oră şi alte lucruri la care copiii şi adulţii încep să fie atenţi. Dacă-i spui că eşti din România, te întreabă cît ai făcut pînă în Anglia şi îţi calculează cu o voce uşor tremurată că, dacă ai fi avut o rachetă, ai fi putut ajunge în doar cîteva minute. Tu spui într-o doară că şi România are un cosmonaut, Dumitru Prunariu, şi el zice c-a auzit numele: "A zburat cu ruşii, nu-i aşa, pe MIR parcă?". Ştie mai bine ca tine. Îi spui că acum e la pensie, că nu mai zboară în Spaţiu şi el răspunde, din nou tremurat: "Păi, în meseria asta, cam toţi sîntem la pensie". Atunci abia îi citeşti ridurile de pe faţă şi îi înţelegi emoţia din voce. Nu e nici clovn, nici nebun. E chiar un astronaut adevărat, care a zburat în Spaţiu. Pensionat, chiar dacă încă tînăr. Un om care s-a pregătit ani întregi pentru, probabil, cea mai spectaculoasă profesie din zilele noastre şi care..., cu racheta lui de plastic în mînă, a ajuns la muzeu. Dincolo de toate, de bună seamă, ştie ce înseamnă pentru un copil să dea mîna cu un astronaut adevărat.Londra, 15 august 2005