apropo de ofurile domnului Teodor BaconskyBiserica Ortodoxă Română a avut întotdeauna o imagine ambiguă plasată între evlavie şi sminteală, imagine pe care nu s-a străduit în nici un fel s-o schimbe, complăcîndu-se în letargia bizantină şi bazîndu-se, de fapt, pe necesitatea umană de a crede în ceva. La 1800, fidelul are ca principale puncte de reper Biserica şi valorile creştine, ele sînt însă modelate în funcţie de umori şi vremuri. Românul nu este în nici un caz un habotnic: aleargă la biserică cînd dă necazul peste el, nu se sfieşte să apeleze la vraci şi vrăjitoare, la moaşe şi doftorese, să alunge sau să invoce strigoii, să celebreze cultul morţilor, să invoce ploaia, să creadă în puterile miraculoase ale icoanelor, ale crucilor sau statuilor. Iar preotul îi este alături. În absenţa unor seminarii teologice şi deci a unei educaţii sau vocaţii, preotul este mult mai legat de lumea din care face parte, decît de discursul oficial al mai marilor Bisericii (absent de cele mai multe ori). Astfel, în sat sau mahala, preotul se pune în fruntea ţăranilor ce nu mai vor să plătească birul, tot el le concepe, redactează, citeşte jalbele, scrisorile, testamentele, foile de zestre, le mediază conflictele şi disputele, le oferă ajutor la nevoie, acordă protecţie femeilor singure, oficiază slujbe de alungare sau exorcizare a demonilor, le botează copiii şi le îngroapă morţii. Nici nu este nevoie să ştie prea multă carte: decenţa, bunătatea, cinstea, abilitatea de a comunica îi sînt suficiente pentru a-l proiecta în notabilitatea-cheie a unei comunităţi de care însăşi puterea ajunge să se teamă.Nu lipsesc însă imaginile negative la fel de des întîlnite, deoarece clerul se lasă molipsit nu numai de cele bune, ci şi de cele rele ale societăţii din care este parte integrantă. Beţiv sau mincinos, plagiator sau falsificator, ucigaş sau tîlhar, desfrînat sau homosexual, preotul populează cîrciuma, cafeneaua, uliţele mahalalelor şi satelor, tîrgurile, închisorile. Faptele lui capătă o mai mare vizibilitate decît cele ale unui creştin ordinar, datorită importanţei slujbei deţinute. Pe de altă parte, un călugăr în sutană, cu barbă şi plete, este mult mai uşor reperabil în mulţimea de cheflii de pe Podul Mogoşoaiei; un preot stîrneşte rumoarea întregii comunităţi, cînd este surprins în miez de noapte ieşind din casa unei văduve sau un altul care, chemat să spovedească o babă pe moarte, are timp şi de o partidă de sex cu nora muribundei (caz real reţinut de condicile Mitropoliei). Eforturile Bisericii, susţinute şi iniţiate de către puterea laică, de a aduce pe calea cea bună turma şi păstorii ei, sînt inegale şi ineficiente. Principala problemă o reprezenta absenteismul: preoţi şi enoriaşi nu vin la biserică şi cînd sînt totuşi prezenţi, publicitatea actului depăşeşte evlavia gestului. Îngrijorat, Alexandru Ipsilanti hotărăşte, printr-un pitac de la 5 iulie 1775, că "cine nu va merge să asculte sfînta liturghie... să-l puie şi în jug", amplasat, bineînţeles, în faţa bisericii. Problema persistă şi alte cărţi şi pitace domneşti încearcă să adune turma şi păstorii la liturghie şi mai ales să-i oblige să-şi ia în serios calitatea de creştini, prin practicarea spovedaniei şi a împărtăşaniei nu numai în momente critice (boală, moarte) sau cu ocazia celor două mari sărbători de peste an, Paşte şi Crăciun. Eforturile disperate ale domnului Nicolae Mavrogheni (1786-1790) de a "ordona" această lume transpar nu numai din acte domneşti, ci şi din cronicile vremurilor, dar mai ales din folclorul ce a reţinut superficialitatea cu care societatea a reuşit totuşi să se strecoare prin labirintul măsurilor, fie ele bune sau rele. Dionisie Eclisiarhul îi căinează pe bieţii preoţi obligaţi să rămînă zi-lumină în biserică, gata să răspundă cerinţelor creştinului: "Poruncisă a fi pururi la toate besericile uşile deşchisă; zioa şi noaptea, şi preotul cel de rînd să să afle nelipsit în beserică, peste toată vremea, cu cuvînt ca oricine va trece pe lîngă beserică să între să să închine sau să-ş facă paraclis... iar la zile de sărbătoari, cu mic cu mare, toţi să vie la beserică, că cel ce nu va merge la beserică să va bate rău, fără milă". Dar acelaşi Dionisie Eclisiarhul recunoaşte că o astfel de măsură, deşi supravegheată de domnul deghizat în popă ce colindă mahalalele, nu creează decît conformisme imediate: "Şi aşa să umplea besericile de oameni de frica poruncii, iar nu pentru dragostea lui Dumnezeu". Românii au avut şi au încă o mare "calitate": au ştiut întotdeauna să păcălească pe toţi, neştiind de fapt că nu fac decît să se păcălească pe ei înşişi.Şi totuşi nu pot să nu-l invoc pe mitropolitul Antim Ivireanul care incriminează nu numai tagma, ci şi societatea la fel de păcătoasă şi bolnavă: "aceste greşale, ce ziceţi că au preoţii, oare din copilărie le-au avut, au le-au cîştigat după ce au luat preoţiile?... Iar de le-au cîştigat pre urmă, iară de la miréni le-au luat şi de la dînşii au învăţat răutatea că ei n-au născut preoţi, ci miréni".