Un Crăciun vienez
Mă întreb dacă s-a scris vreo carte despre relațiile istorice, dar și culturale pe care românii le-au avut cu Austria sau Viena. Dar oare Austria nu e Viena și invers, chiar dacă Austria este un stat federal care, pe lîngă acest minunat oraș, mai cuprinde alte opt entități federale precum Burgenland, Carintia, Austria Inferioară, Austria Superioară, Salzburg, Stiria, Tirol, Vorarlberg? Este de neconceput ca Bucureștiul să permită vreodată Moldovei sau Maramureșului să aibă propriul Parlament regional, dar în Austria cam asta este arhitectura statală. Și țara prosperă bine-mersi. Ar fi multe de spus, incluzîndu-l pe Eminescu care a studiat trei ani aici, între 1869-72, pe Aurel Popovici cu a sa idee a Statelor Unite ale Austriei Mari, regimentele românești care retrăgîndu-se de pe frontul italian, conduse de Iuliu Maniu, au asigurat ordinea în Viena, cuprinsă de tulburări revoluționare în noiembrie 1918, după ce imperiul dualist s-a prăbușit, terminînd cu lunga listă de scriitori români laureați ai Premiului Herder (inclusiv Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu etc.). Cu cîteva zile înainte de a pleca la Viena, doamna Ana Blandiana îmi dăruia noua ediție a cărți regretatului ei soț, Romulus Rusan, O călătorie spre o mare interioară (Spandugino, București, 2019) pe care, spre marea mea rușine, nu o citisem. În prefață, doamna Blandiana revine la primirea premiului și la emoțiile avute pentru a ajunge în posesia lui. La Viena. „Mă gîndesc, încă o dată, cu oarecare umor ce poate să înțeleagă un tînăr azi, din locuțiunea viza de ieșire. O țară normală acordă vize de intrare, iar unele dintre ele au renunțat și la astea. Viza de ieșire, care era supremul vis al locuitorilor țărilor comuniste, era, de fapt, o mărturisire a faptului că țara respectivă este o închisoare din care poți să ieși, provizoriu, doar dacă primești aprobarea.” Un alt detaliu interesant care acum ni se pare că ține de domeniul SF este relatat de Romulus Rusan puțin mai departe: „Nimeni n-are de unde ști că poeta din România, care stă acum lîngă președintele Austriei așteptînd să sosească ministreasa întîrziată, și-a cheltuit ultimul schilling la un hotel cu trei stele și că dacă, prin absurd, ceremonia s-ar amîna, ea n-ar mai putea călca nici pragul celei mai umile pensiuni”. Vremuri, grele vremuri... În timp ce conduceam pe străzile aproape pustii ale Vienei mă gîndeam la distanța parcursă din 1981 și cum noi, miraculos, am făcut șase ore de la Arad la Viena fără să avem alte emoții decît dacă, la frontiera dintre Austria și Ungaria, vameșii austrieci ne vor cere și testul PCR pentru copii, care oricum sînt vaccinați cu schema completă. Cu cîteva zile înainte studiasem cu atenție atît site-ul oficial al MAE, cît și pe cel al Ambasadei și parcă nimeni nu se gîndise că pot exista familii complet vaccinate, care doresc să călătorească în Austria. Așa că am pus mîna pe telefon și am sunat direct la Ambasadă. Mi-a răspuns o voce feminină agreabilă, care mi-a aruncat un torent de cuvinte în germană. Mi-am încercat norocul, am salutat-o în română și am întrebat: „Doamnă, este nevoie de test PCR pentru copii, în condițiile în care ei sînt vaccinați cu două doze?”. „Bineînțeles”, a venit răspunsul sec, „toți cei care au două doze au nevoie de test pentru a intra pe teritoriul Austriei.” „Dar, doamnă, copiii nu au cum să aibă trei doze, ia uitați ce scrie și pe site-ul Ambasadei” – și am reprodus o frază care-mi dădea dreptate. „Stați puțin să întreb și eu, stați în telefon…” Am avut răbdare căci nu doream să mai irosesc aproape o sută de euro pentru două teste PCR, mai bine îi păstram pentru un muzeu sau pentru zece cîrnați și trei beri. Din păcate, nu facem parte din categoria românilor pentru care banii nu contează, pentru că au (prea) mulți. Iar cînd îi muncești, îi și drămuiești. Inconștient, vrem să vedem cît mai multe locuri, cît mai repede, pentru că nu știm cînd această fereastră de oportunitate se va închide și ne va reteza degețelele. Vocea a revenit și m-a asigurat că dacă părinții sînt vaccinați cu trei doze și își însoțesc copiii vaccinați nu mai este nevoie de test PCR pentru a intra în Austria. Deocamdată.
În mai 2018 petrecuserăm un city-break la Viena, descoperind-o pentru prima oară. Anul acesta, am dorit să le oferim copiilor o altfel de experiență, cîteva zile la final de an în capitala austriacă, celebră pentru magia Crăciunului. Încă din luna octombrie rezervasem un apartament, pentru trei nopți, într-un imobil din secolul al XVIII-lea care fusese însă recompartimentat și modernizat, adus la standarde înalte. Administratorul ne-a transmis codul de intrare. Nu aveam să-l văd decît în ultima zi, cînd i-am plătit șederea. Și nu era austriac, ci chinez, probabil în simbria primului, cine știe. Nimerind în week-end, am putut parca fără probleme peste tot în oraș, care oricum era cam pustiu, însă după cum se va vedea la final, mereu există o compensare și ceea ce am salvat neplătind parcările avea să fie plătit autorităților austriece sub o altă formă.
Una din țintele celor două zile a fost să ne ducem copiii să viziteze două din marile muzee de artă plastică din Europa, deschise chiar și în a doua zi de Crăciun. Muzeul Albertina a fost înființat de prințul Albert de Saxonia, duce de Teschen, și aici se regăsesc opere pictate de mari artiști ai lumii (Rembrandt, Rubens, Eugène Delacroix, Édouard Manet, Paul Cézanne). Kunsthistorische Museum a împlinit anul trecut 130 de ani de existență (inaugurată de împăratul Franz Josef în anul 1891, clădirea a fost grav avariată în timpul celui de al Doilea Război Mondial, însă prețiosul tezaur fusese evacuat în niște mine de sare). Ambele muzee te lasă fără respirație, melancolic și regretînd că de-a lungul vieții nu ai avut timp mai mult pentru a studia istoria artelor plastice, influențele, școlile, maeștrii, tendințele etc. Eu îmi recunosc spăsit amatorismul în față acestei adevărate explozii a geniului uman și implicit îi invidiez pe toți cei care au ABC-ul artelor plastice. După a 234-a pînză fabuloasă, nu mai poți. Îți explodează retina de atîta frumos și îți e dor de casă, de bădărănie, de griul blocurilor și nervii din trafic. Îți dai seama umil că fiecare pînză în sine are povestea ei. Poate că celebrul pictor (acum) lucra la ea flămînd, într-o cameră rece, neîncălzită, părăsit de toți, chiar și de femeia pe care o iubea, încercînd să o termine la timp pentru a o vinde vreunui traficant de artă, iar cu banii primiți să-și înece amarul într-o o sticlă de vin ieftin, cine știe... Iar tabloul valorează acum cinci milioane de euro.
Tîrgurile de Crăciun au mai fost deschise încă două zile după Ajunul Crăciunului și pentru că sînt foarte apreciate de turiștii străini, care nu mi s-au părut foarte numeroși. Et pour cause, valul Omicron mătura întreaga Europă, mai puțin România, care este mereu defazată și la acest nivel. Austriecii s-au pregătit pentru sărbătorile de iarnă instituind un lockdown strict care fusese ridicat cu două săptămîni înainte de scurta noastră vizită. În ciuda protestelor violente din Viena, autoritățile au fost intransigente (nu ca în România) și nu au cedat. Cel mai spectaculos ni s-a părut tîrgul din Rathausplatz, una dintre cele mai importante piețe ale Vienei, unde se organizează de trei decenii și un festival de film în aer liber, în fața Oficiului pentru Administrație Municipală al Vienei. Dar nici cele din piațeta care este formată între Muzeul de Arte Frumoase Moderne și Muzeul de Istorie Naturală din Piața Maria Theresa, ultracentral, nu era de lepădat. După ce am vizitat Kunsthistorische Museum am gustat celebrii cîrnați vienezi și ne-am încălzit bînd punch-uri din fructe, slab sau deloc alcoolizate. Alt tîrg era organizat în imensul Parc Prater, unde nu aveam cum să ratez panorama Vienei din roata de iarnă, mai mică, dar mult mai confortabilă decît roată de vara, în care nu suisem în 2018 și care oferă o panoramă superbă a orașului pentru că este mult mai înaltă. Dar chiar în acel moment a început să fulguiască. Și în fața Palatului Schönbrunn am prins un tîrg de Crăciun. Accesul în perimetrul fiecăruia era restricționat și permis doar posesorilor de certificate verzi, scanate riguros de agenții de pază, care tropăiau pentru a se încălzi.
Experiența vieneză nu a avut un sfîrșit plăcut. Părăsind orașul dimineața, luînd o curbă pentru a mă încadra spre ieșirea din oraș și fiind atent la trafic, nu mi-am dat seama ce viteză avea mașina. Spre marea mea uluială și spaimă, am fost tras pe dreapta de un echipaj fioros al Poliției Rutiere austriece. Erau bine organizați, ieșind din pămînt, din iarbă verde. Tînărul agent m-a întrebat în ce limba prefer să purtăm conversația. Cum nivelul limbii mele germane este foarte modest, am ales engleza. M-a întrebat ironic dacă știu cu ce am greșit. I-am răspuns fără ezitare – nici vorbă/no way. În principiu, nu sînt adeptul vitezei pentru că, indiferent cît de atent ești, ea îți diminuează serios șansele de a evita evenimente rutiere neplăcute. „Păi, să vă spun eu, aveați 66 km/h în loc de 50, cum este obligatoriu în acea zonă.” Așa o fi, mi-am zis în sinea mea, la nivelul de complexitate și putere al mașinilor de astăzi nici nu-ți poți da seama cînd depășești limita de viteză cu 30 km/h, darămite cu 16! Mi-a cerut talonul și permisul. Am început să caut cele două documente în portofel. Talonul a apărut rapid, însă permisul de conducere întîrzia nepermis de mult într-una din cutele lui, provocîndu-mi un mic atac de panică. Mă întrebam ce naiba mi se poate întîmpla dacă nu găsesc micul pătrat din plastic. Mă și vedeam deținut în vreo închisoare austriacă de maximă securitate, precum un infractor periculos. „Bine că soția știe să conducă”, îmi ziceam, în timp ce cotrobăiam nervos în portofelul maro, sub privirile nerăbdătoare, dar totuși calme ale celor doi agenți. Primului i se alăturase un al doilea. Nu știu dacă era curios să observe exoticul caz al unui șofer român ochelarist, săltat pe sus și băgat în dubă, sau doar se amuza de panica mea. Într-un final fericit, permisul a binevoit să apară, fiind lipit de unul din cardurile farmaceutice cu care orice român demn de acest nume este dotat în exces. Abia acum îmi dau seama de acest paradox – permisul auto sugera că voi avea nevoie de cardul farmaceutic. Am răsuflat ușurat și i l-am oferit. Tînărul agent a ținut să sublinieze că atît talonul mașinii, cît și permisul sînt foarte-foarte importante, că fără ele aș avea mari probleme. Ca și cum eu nu aș fi știut. Cei doi austrieci mi-au luat documentele și s-au retras la trei metri distanță pentru a le studia cu atenție. Se pare că eram cea mai exotică și interesantă captură a acelei dimineți, care putea fi stoarsă mai bine. În final am fost întrebat dacă accept o amendă sau.... Nu am mai înțeles ce ar fi urmat după acest sau/ori căci am fost pe loc de acord cu plata amenzii. Cînd am auzit cuantumul ei am respirat ușurat – 30 de euro! Pentru 30 de euro să fac atac de cord! Mi-a fost oferită și chitanță, pe care am aruncat-o la primul coș de gunoi din Budapesta. La final, agentul mi-a urat un sejur cît mai plăcut în Austria. Ușor de înțeles de ce am plecat cu un gust amar. Pe autostradă mă întrebam de cîte ori am străbătut Bulgaria de la nord la sud, în drumurile mele spre insulele grecești, și absolut niciodată nu am fost oprit de celebrii cerberi și românofobi polițiști bulgari, atît de prezenți și flămînzi pe șoselele lor. Cît despre polițiștii greci, ei par mai degrabă inexistenți. Știi că ei există cam cum ești conștient că la un moment dat este posibil să plouă sau să apară soarele. Prima măsură pe care am adoptat-o după Incidentul auto vienez a fost să arunc toate cardurile de reduceri ale celor 25 sau 28 de lanțuri de farmacii din România. Acasă m-am distrat copios citind în presa noastră cum noul ministru al Muncii din cabinetul Ciucă, un anume Budăi, a contestat în Justiție un proces-verbal al Poliției Rutiere din județul Vrancea, care dovedea că a condus cu nu mai puțin de 121 km/h în interiorul unei comune, unde limita de viteză este de 50 km/h. Avînd această viteză, dacă i-ar fi ieșit în față vreun sătean turmentat de la preaplinul producției de țuică de prună din acest an, l-ar fi proiectat pînă în Focșani. Permisul i-a fost suspendat timp de trei luni de zile, spre marea lui nemulțumire. Dar cum a devenit ministru, nici nu mai are nevoie de mașină personală, cea ministerială, plătită din banii noștri, venind la pachet cu un șofer sau doi. Odată întorși în România, ascultînd știrile și observînd bătăile tribale de pe DN1, ne-am dat seama că nu ne mai țin nici nervii și nici cardurile să facem turism în patria noastră strămoșească. Și nici nu se merită căci viața este prea scurtă și nu merită irosită. Între valurile literelor alfabetului grecesc. Pînă la Omega mai sînt destule.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).
Foto: wikimedia commons
